Natalie Portman

[Review] : Black Swan

Black Swan (Lebăda Neagră)

 

SUA 2010

regie Darren Aronofsky

scenariu Mark Heyman, Andres Heinz, John McLaughlin

imagine Matthew Libatique

montaj Andrew Weisblum

sunet Craig Henighan

muzică Clint Mansell

cu Natalie Portman, Mila Kunis, Vincent Cassel

 


de Miruna Vasilescu

 

Cel mai recent film al lui Darren Aronofsky nu se încadrează în nicio categorie. Nici măcar blockbuster n-a reuşit să fie. Poate fi un thriller american cu mai multe pretenţii de arthouse decât media. Mulţi au fost dezamăgiţi, alţii chiar scârbiţi, alţii epuizaţi de clişeele zaharisite pe care Aronofsky le atribuie primului său personaj principal feminin. Am auzit şi laude, dar cei care-l lăudau păreau nişte tocilari ai cinemaului cu cheap thrills. Una peste alta, „Black Swan” pare să fie exact ceea ce e. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Mă îndoiesc că Aronofsky şi-a dorit să creeze mai mult decât o viziune personală asupra chinurilor artistului. Şi a ales baletul probabil chiar datorită dozei de sinistru din „Lacului lebedelor”. În plus, lumea baletului e populată de fete drăguţe şi slăbuţe, victime fragile care pot deveni rapid personaje negative – deci un teren propice de joacă pentru abilităţile de magician ale lui Aronofsky. În rest, lucrurile sunt clare şi general valabile: orice creator trebuie să fie una cu creaţia sa, pentru ca munca depusă să însemne ceva.

Natalie Portman era printre cele mai hot-atipice femei din cinema până la „Black Swan”. De la „Leon” și până la „Star Wars” („Războiul Stelelor”, 1999, 2002, 2005, r. George Lucas), culminând cu „Closer” (2004, r. Mike Nichols), sex-appeal-ul ei de femeiușcă extrem de dezirabilă e de necontestat, iar „Hotel Chevalier” (2007, r. Wes Anderson) e un fel de artă poetică. Dar în „Black Swan”, sexul e tărâmul îndepărtat și căldura umană e ceva neașteptat de greu de atins. De data aceasta, Natalie Portman este o lebădă și ăsta cred că e, de fapt, singurul lucru care m-a făcut să-mi placă filmul. A fost ca și cum aș fi revăzut o cunoștință într-o formă complet nouă, extraterestră, sinistră, dar care mi-a stârnit mila. Sentimentul ăsta lugubru m-a însoțit pe tot parcursul filmului și a culminat cu un țipăt scurt, când picioarele îi trosneau și se-ncolăceau în poziții imposibile.

Sigur, filmul lui Aronofsky nu e decât o dramă psiho-sexuală (termen găsit în toate review-urile de pe net) fără prea multe de zis în plus față de ce știm cu toții: că fetițele prea cuminți și prea studioase sigur au o mamă odioasă și perfecționistă care le suflă în ceafă și sigur vor exploda la un moment dat fie într-un mod total pornografic, fie în replici ale mamelor teroriste, fie în frigide inhibate și răutăcioase. Protagonista Nina are de toate, pentru că lui Aronofsky îi place să se dea în spectacol și să exagereze. Mai mult ca sigur, menirea lui e să facă SF-uri, până la capăt, nu doar variante suprarealiste ale unor drame banale.

O scurtă analiză a filmelor lui Aronofsky ar scoate la iveală afinitățile lui pentru indivizi obsedați de glorie, măcinați de psihoze și de paranoia, răsuciți în himere etc. Dar toate astea par doar pretexte pentru instrumentele pe care le are și care mie una îmi fac mare plăcere. De la „Pi” (1998) încoace, cu un mare accent pe „Requiem for a Dream” (2000),  acest regizor a fost fie supraevaluat, fie subevaluat. Adevărul e cât se poate de la îndemână. Aronofsky ia povești și le transformă în basme. Încercarea asta de căutare a unui sens suprem sau a unor twist-uri nemaivăzute e lipsită de fond pentru un regizor care nu face decât să spună povești aproape răsuflate în cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni.

Ninei îi ies penele prin piele și i se strâmbă picioarele. Cassel îi bagă limba pe gât și mâna în chiloți și o ajută să devină femeie (chipurile). Doar că, surpriză, Nina se transformă într-un hibrid extraterestru . Și asta este o variantă cât se poate de realistă: nu orice fată traumatizată își cunoaște și acceptă sexualitatea după două atingeri și o seară cu droguri.

„Black Swan” e o piruetă în loop. Camera (ținută în mână!) dansează odată cu dansatorii. Rezultatul e un ciné-vérité combinat cu suprarealism, un compromis între dramatismul destul de emoționant din „The Wrestler” (2008) și schizofrenia totală din „Pi”. Clint Mansell se ocupă la fel de bine de accente, dar, de data asta, ține pasul cu dansul, fără binecunoscutele (și apreciatele) exagerări tragice. Aronofsky vorbește despre o femeie așa cum ar face-o un bărbat artist; un pic fals, un pic extern, ușor lasciv, ușor patetic, dar, una peste alta, filmul reușește să stârnească aceleași emoții pe care le iscă, în viziunea mea, o lebădă – grație și tristețe.

 

(articol publicat in numarul al 9-lea al Film Menu / februarie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

Taking Woodstock (SUA 2009, r. Ang Lee)

Kynodontas (Grecia 2009, r. Giorgos Lanthimos)

Rage (Marea Britanie 2009, r. Sally Potter)

Astenicheskiy sindrom (URSS 1989, r. Kira Muratova)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s