L'epine dans le coeur

[Review] : L’épine dans le coeur

L’épine dans le coeur (Ghimpele din inimă)

 

Franţa 2009

regie și scenariu Michel Gondry

imagine Jean-Louis Bompoint

montaj Marie-Charlotte Moreau

cu Suzette Gondry, Jean-Yves Gondry, Michel Gondry

 

 

 

de Roxana Coțovanu

 

Cu riscul de a-mi ridica în cap o bună parte din cititorii și din redactorii revistei, trebuie spus din capul locului că nu mă pot număra printre fanii Michel Gondry. Nu pentru că nu i-aș aprecia inconfundabilul stil, ci pentru că la el totul rămâne la nivelul gurii căscate, la nivel de fascinație dezarmantă, și nu ajunge acolo unde aștept să mă ducă Cinemaul. Nu pentru că în spatele trucurilor și al ingeniozității sale nu s-ar ascunde nimic profund – ba dimpotrivă, dar mă interesează mai puțin ce mi se comunică, decât cum mi se comunică; iar, ca tot ce e artificial, confecționat atent și îndelung bibilit (fie dacă ițele care leagă și încheagă sunt ținute departe de înțelegerea mea sau nu), un astfel de stil nu mă poate satisface până la capăt. De altfel, nu încerc nici să-i imput – nu atunci când este vorba de o imaginație ca cea a francezului – faptul că alunecarea în suprarealism/ în dincolo-de-realism reprezintă o soluție facilă în a avea o poveste originală (deși aș cam face-o și l-aș trânti, dacă tot am ocazia, și pe Spike Jonze în aceeași oală), dar mă sâcâie faptul că o astfel de soluție nu prea dă greș în a smulge emoție, injectând imagini suprinzătoare direct în venele spectatorilor, plantându-le nostalgie, melancolie, poezie și tot ce mai trebuie ca să-l atingi și pe cel mai insensibil dintre ei. Iar Gondry știe prea bine ce face și merge la țintă.

Dar mult mai complicat e să obții acel gen de emoție extrăgând-o din realitate pură, renunțând la toate găselnițele și excentricitățile. Cine ar fi zis că lui Michel Gondry, în cel mai recent – și cel mai atipic film al său – îi iese de minune un astfel de demers simplu și onest?  În niciun caz eu, așa că surpriza a fost cu atât mai plăcută. Deși s-ar putea să-i dezumfle pe alții – fani înverșunați, dezamăgiți de unidimensionalitatea filmului, cu „L’épine dans le coeur” regizorul și-a câștigat un nou admirator.

Prima secvență: adunată în jurul unei mese – familia Gondry. Seară, mâncare, voie bună, Michel Gondry, lângă el – sa tante Suzette care e, de fapt, și personajul principal al documentarului. Suzette își amintește o întâmplare amuzantă și începe să le-o povestească celorlați. Fără să mai apuce să împărtășească cu restul lumii poanta, o criză de râs pune stăpânire pe ea, un râs din acel soi molipsitor care îi face și pe ceilalți să se amuze fără să știe de ce, doar uitându-se la ea. Ba ne distrăm și noi la fel de bine chiar și atunci când aflăm deznodământul întâmplării – deznodământ pe care, așa cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, nu îl găsim chiar atât de comic. Vedeți unde e șmecheria? Păi aici: „așa cum se întâmplă în asemenea cazuri”; recunoștem ce vedem, știm la ce ne uităm, dar mai vrem. Și mai primim.

Suzette are în jur de 70 de ani (pe care nu și-i arată deloc), nu gândește ca un om de vârsta sa, e exigentă și riguroasă, ba chiar pedantă pe alocuri, iar timp de 34 de ani a fost învățătoare în diverse sate din Franța. Filmul încearcă să recompună acest traseu pe care l-a urmat viața ei, Suzette întorcându-se în localitățile respective, însoțită de echipa de filmare; ceea ce face ca filmul să atingă probleme precum transformarea Franței din ultimele decenii, evoluția mediului rural sau schimbările din domeniul pedagogiei și al învățământului (dar într-un mod mult mai subtil, nu așa bățos cum formulez eu acum). O machetă minuțios construită traversată de un trenuleț electric ce trece și el prin aceleași stații ca personajul nostru – leagă episoadele filmului; un mic „gondrysm” – perfect justificat mai târziu, o justificare care și încarcă filmul de noi valențe (alt „gondrysm” care i-a mai scăpat e o secvență cu niște copii îmbrăcați în haine care îi fac invizibili – un truc inofensiv, de altfel).

Jean-Yves e fiul lui Suzette, are în jur de 40 de ani, e depresiv, homosexual și nu prea și-a găsit rostul în viață. El e autorul unor minunate filmări pe 8 mm care își găsesc locul foarte bine aici și ni-l mai și arată pe Michel-copil.

În timpul filmărilor documentarului (care au durat patru ani), la sugestia mătușii sale, Michel l-a luat pe Jean-Yves să dea o mână de ajutor echipei. Așa se face că probleme mai vechi ale familiei sunt scoase la suprafață de și pe peliculă – Jean-Yves se dovedește a fi ghimpele din titlu și din inima mătușii Suzette. Venirea lui în echipă e momentul în care proiectul a deraiat de pe macazul lui și s-a transformat în ceea ce e în momentul de față: cel mai uman film pe care l-am văzut în ultima vreme, plin de sinceritate și de căldură.

Dacă francezul ar ține cont de părerile admiratorilor noi câștigați, i-aș sugera să-și lase imaginația să-și facă de cap numai când vine vorba de clipuri. Dar cum nu cred că ține (și, ca să fiu cinstită, nici că citește „Film Menu”), nu pot decât să sper că își va da seama de asta și singur. Că ar fi indicat, mie una mi-a dovedit-o cu acest film.

 

(articol publicat in numarul al 9-lea al Film Menu / februarie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

The Connection (SUA 1962, r. Shirley Clarke)

Surviving Life (Cehia-Slovacia 2010, r. Jan Svankmajer)

Ayneh (Iran 1997, r. Jafar Panahi)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s