The King's Speech

[Review] : The King’s Speech

The King’s Speech (Discursul regelui)

 

Marea Britanie, Australia, SUA 2010

regie Tom Hooper

scenariu David Seidler

imagine Danny Cohen

montaj Tariq Anwar

muzică Alexandre Desplat

costume Jenny Beavan

cu Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter, Timothy Spall

 

 

de Andrei Dobrescu

 

Există un moment în „The King’s Speech” care pulverizează întreaga construcție de 2 ore a filmului. Este aproape invizibil, neremarcat, momentul în care proaspătul rege (Colin Firth) primește discursul gata făcut din partea consilierilor. Îl primește pe o bucată de hârtie și începe să-l repete, îl arată logopedului (Geoffrey Rush), care-l ajută cu metodele lui neortodoxe să-l învețe, și se îndreaptă apoi spre camera special amenajată de unde va anunța prin intermediul radioului intrarea Angliei în război. Ce să înțelegem de aici? Că este mai important cum își spune regele discursul sau ce spune el în discurs?

Timp de două ore urmărim povestea ascensiunii la tron a regelui George al VI-lea, pe fondul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Motorul filmului îl regăsim ușor în declamația moștenitorului regal – I have a voice! Aici este tema filmului și drama personajului principal, care nu poate comunica, deși este pus într-o postură în care vocea lui este esențială.

Bun, dar ceea ce Tom Hooper reușește să facă este să reducă opinia la lectură și sentimentul la dicție. Climax-ul filmului ne arată un rege care citește un discurs. E pătruns de moment, înțelegem că și-a depășit handicapul verbal, la final vedem chiar și o lacrimă în ochii reginei (Helena Bonham Carter). Dar în final, despre ce e vorba? Despre un rege care a reușit să citească în timp ce în jurul lui izbucnea un război! Contextul în care e pusă victoria lui personală o face să pară mică și egoistă.

Dacă filmul ar fi fost făcut la Hollywood, Firth ar fi rupt în bucăți discursul servit de consilieri și ar fi vorbit liber la microfon. Un clișeu? Bineînțeles, dar nu suntem la o lecție de istorie, suntem într-un film în care oricum atitudinea față de adevărul istoric este cel puțin permisivă.

Siegfried Kracauer observa încă din 1927 că regizorii tind să devină cu atât mai îndrăzneți în tratarea subiectelor istorice cu cât ele sunt mai depărtate în timp. Tom Hooper nu face excepție. În toate secvențele care privesc familia regală se văd mănușile cu care a fost tratat subiectul, niște mănuși albe, de gală, dar tot niște mănuși până la urmă. Senzația este că privești albumul lor de familie intitulat „Regele sărutându-și copiii înainte de culcare”. Nu există o dramă personală în filmul lui Hooper, pentru că regizorul nu a avut curajul să redea complexitatea unui personaj și s-a mulțumit să-și ducă eroul pe un teren neutru, în cabinetul logopedului australian.

Metoda lui Tom Hooper funcționează, la fel cum a funcționat și în producția lui anterioară, „The Damned United” (2009), și la fel cum a funcționat în toate filmele care s-au bazat pe relația mentor-elev, de la „Rocky” încoace. Este un antrenament care în final duce la o victorie și o poveste de prietenie, așa cum am văzut și în „The Damned United”, între două personaje cu structuri opuse. Aici este moștenitorul lipsit de încredere și logopedul cu metode neortodoxe, dar corect și devotat. În „The Damned United” erau managerul tânăr și arogant și secundul experimentat și talentat.

Și chiar dacă secvențele lui Geoffrey Rush și Colin Firth sunt reușite, tot ce înconjoară momentele lor sunt neverosimil de slabe. Helena Bonham Carter este folosită total neinspirat. Nu are niciun moment important în film, mai puțin cel din final când lăcrimează de bucurie. Timothy Spall, chiar dacă este la al doilea film regizat de Hooper, întruchipează o caricatură grotescă a premierului britanic – un Churchill caricaturizat în contextul poveștii unui rege care consideră un moment de glorie faptul că a citit un discurs, este deplasat. Nu mai vorbim de faptul că Churchill a intrat în manualele de retorică după discursurile ținute la radio în timpul războiului.

Ceea ce s-a întâmplat cu „The King’s Speech” seamănă foarte bine cu povestea lui Andersen, „Hainele cele noi ale împăratului”. În poveste, împaratului îi e rușine să mărturisească că nu vede nimic în atelierul croitorilor, îi e rușine pentru că ar fi considerat un ignorant care nu apreciază ce e frumos. Așa că începe să laude hainele pe care nu le vede, să le aprecieze culoarea și mătasea fină.

„The King’s Speech” a aterizat în America cu eticheta deja ștanțată. Un film serios, despre o problemă serioasă – imposibilitatea de a comunica – interpretată de o distribuție strălucitoare; un film așa cum, din păcate, nu se mai fac. Un film serios, nu un blockbuster ușurel pentru internauți. O revenire la Cinemaul cu majusculă. A nu-i da premii echivala cu a nu înțelege ce înseamnă artă. Și astfel, cele mai importante Oscaruri au fost acordate în 2011 mai puțin critic și mai mult din snobism unui film care se stinge după prima vizionare, ca un film de duminică.

Iar, dacă e să fim corecți, ratingul +13, care a provocat atâta scandal, este justificat. Există, spuneau apărătorii, înjurături în film, dar ele au rol terapeutic. Mie mi se pare că toate înjurăturile au rol terapeutic! Chiar și cele puse în gura unui rege.

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Black Swan (SUA 2010, regie Darren Aronofsky)

The Hurt Locker (SUA 2008, regie Kathryn Bigelow)

Avatar (SUA 2008, regie James Cameron)

The Social Network (SUA 2010, regie David Fincher)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s