[Review] : Vénus noire

Vénus noire (Venus neagră)


Franţa – Italia – Belgia 2010

regie Abdellatif Kechiche

scenariu Abdellatif Kechiche, Ghalia Lacroix

imagine Lubomir Bakchev

montaj Ghalia Lacroix, Camille Toubkis

sunet Eric Armbruster

cu Yashima Torres, Andre Jacobs, Olivier Gourmet

 

 

de Irina Trocan

 

„Vénus noire” de Abdel Kechiche conține secvențe lungi ȋn care Saartjie Baartman, o femeie de culoare provenită dintr-un trib sud-african, dansează ȋn fața unui public de europeni rafinați de la ȋnceputul secolului al XIX-lea. Ȋn aceste porțiuni, montajul e extrem de lent: cadrele cu chipul femeii alternează cu cadre cu corpul ei; apoi, sunt inserate cadre cu expresiile privitorilor, și din nou e arătată Saartjie Baartman dansȃnd lasciv. Devine tulburătoare pentru orice spectator energia sălbatică ce pare să se degaje din dansul femeii, pe care publicul din fața scenei o absoarbe cu un soi de dezgust condescendent; devine deranjant că toți o privesc cu circumspecție, ca pe „Celălalt”, ca pe o creatură primitivă asupra căreia bărbații ȋși pot proiecta fanteziile sexuale, iar femeile, disprețul – doar Baartman este, spre deosebire de ele, atȃt de lipsită de beneficiile civilizației. Presupun că e inevitabil pentru orice spectator al filmului să se simtă stȃnjenit că asistă la spectacol: protagonista, ale cărei sentimente nu ne sunt clarificate niciodată, e tot atȃt de inaccesibilă emoțional pentru noi cum era pentru contemporanii săi; și e tot atȃt de expusă ferocității privirilor noastre. Pentru orice spectator implicat, lungimea acestor secvențe devine insuportabilă, și oricui i-ar fi greu să-și amintească, ȋn momentele copleșitoare din „Vénus noire”, cȃt de fină este sensibilitatea autorului.

Și totuși, Abdel Kechiche are ambiții prea mari ca să reducă istoria Sarei Baartman la povestea unei femei exploatate. Poreclită „the Hottentot Venus” și devenită, ȋn reprezentările grafice din epocă, un simbol al fertilității, Baartman era o femeie cu o constituție izbitoare pentru ochii europenilor de atunci – avea un trunchi mărunt și fese proeminente. E important de subliniat că Baartman era liberă la vremea cȃnd sclavia era un fenomen răspȃndit ȋn lume; dacă francezii și englezii o priveau cu superioritate, cauza era una de natură culturală: mentalitatea colonialistă care confunda prosperitatea cu superioritatea etică. Ȋn „Vénus noire” e inclus un episod revelator din viața lui Baartman: un proces juridic prin care i s-a dat ocazia să dezvăluie că e exploatată, dar a declarat, ȋn schimb, că prestația ei e consimțită. Ȋn timpul procesului reconstituit ȋn film, Baartman afirmă cu tărie că „joacă”, spre indignarea tuturor martorilor din tribunal – nimeni n-ar fi admis că fascinația resimțită ȋn fața dansatoarei e altceva decȃt o plăcere vinovată.

Abdel Kechiche, regizor francez de origine tunisiană, face filme despre minorități etnice ȋn care cea mai mică problemă e integrarea; sunt mult mai greu de ȋnvins diferențele culturale – obiceiurile transmise de la o generație la alta și etichetările superficiale. Ȋn „L’esquive” (2003), filmul lui Kechiche despre un grup de adolescenți din suburbie care pregătesc o piesă de teatru, diferențele de clasă nu se fac simțite decȃt ȋn felul ȋn care modelează personalitatea protagoniștilor: cea mai gravă problemă din film e stȃngăcia lui Krimo, care vrea să joace ȋntr-o comedie de Marivaux ca să impresioneze o franțuzoaică albă din afara găștii lui, numai că nu are fluența să-și interpreteze rolul cum trebuie; problema nu e eșecul – ca ȋn majoritatea filmelor cu temă socială-, ci neputința.

„Vénus noire” e, de departe, cel mai apăsător film al lui autorului său, ȋnsă e consecvent stilistic cu restul operei. Ȋn mod neobișnuit pentru filme cu temă socială, Kechiche folosește frecvent prim-planul – pe chipurile actorilor lui e ȋntotdeauna o emoție de citit, sau de ghicit – și apelează la elipse ca să scurteze distanța dintre un moment tensionat și următorul. Nu există timpi morți ȋn filmografia lui Abdel Kechiche – ȋn viețile nespectaculoase ale protagoniștilor săi, se petrec ȋncontinuu incidente minore la care ei reacționează, mai mult pasiv decȃt activ, cu amestecul lor caracteristic de confuzie și stȃnjeneală.

„Vénus noire” are fluctuații mai mici decȃt orice alt film al lui Kechiche, dar nu sunt sigură că i se poate reproșa monotonia, dat fiind subiectul pe care ȋl tratează. Kechiche declară ȋn interviuri că n-a vrut să o transforme pe Saartjie Baartman – a cărei biografie a rămas ȋn documente, dar ale cărei sentimente n-au rămas – ȋntr-un personaj cu care spectatorul se poate identifica, alături de care poate suferi și se poate bucura. A ales să nu-i dramatizeze viața ȋn maniera convențională, și nu pot să nu fiu de partea lui. Decȃt să fie inserat ȋn film, de dragul diversității, un gest mărunt al unui personaj episodic – o dovadă simbolică de mărinimie care să răscumpere toate greșelile umanității-, e mult mai bine să lipsească. Protagonista din „Vénus noire” – exploatată, izolată, greu de cunoscut – e, probabil, o bună aproximare a lui Saartjie Baartman.

Ȋn aceste condiții, e greu de spus pȃnă unde poate merge refuzul de a transforma o istorie complicată ȋntr-un film digerabil pȃnă să devină tendențiozitate; e greu de spus dacă „Vénus noire” ar putea fi acuzat pentru excesele lui sau ar trebui lăudat pentru ȋndrăzneală. Orice argument ȋn favoarea sau ȋmpotriva filmului ar trebui să lase loc pentru un „pe de altă parte”.

Ȋn linii mari, scenariul urmărește schimbările majore din viața lui Baartman, fără să ȋncerce să reprezinte fiecare etapă printr-o secvență rotundă cu un tȃlc clar; tot ce se poate deduce despre Baartman e că nimeni n-o cunoaște și nici măcar cei bine intenționați nu reușesc să străbată distanța pȃnă la ea – ȋncearcă să-i ofere sprijin, dar ȋncercările lor sunt naive și ineficiente. Relațiile cauzale sunt slabe – un eveniment nu conduce neapărat la următorul doar pentru că se ȋntȃmplă ȋnaintea lui.

Pe de altă parte, spre sfȃrșitul acestui lung film, vă va fi imposibil să n-o priviți pe Baartman cu milă și pe oricine se apropie de ea, cu dispreț. Al doilea angajator al ei e și mai lipsit de scrupule decȃt primul, petrecerile din ultima parte a filmului sunt mai umilitoare decȃt spectacolele de la ȋnceput, viitorul lui Baartman pare din ce ȋn ce mai sumbru. Oamenii de știință din „Vénus noire” sunt cruzi pentru că par hotărȃți să o examineze pe Baartman cu sau fără consimțămȃntul ei – morfologia rasei lui Baartman le era, pȃnă atunci, necunoscută-, dar, oare, ȋn planul simbolic ȋn care operează filmul – Baartman e „Celălalt” și europenii o rănesc pentru că n-o cunosc-, oamenii de știință n-ar trebui să joace un rol pozitiv? Dacă n-ar fi eforturile lor de explorare a necunoscutului, europenii n-ar rămȃne ȋnchistați ȋn cultura lor?

Regia lui Abdel Kechiche e un tur de forță și sunt puțini cineaști care controlează la fel de bine mijloacele expresive ale cinematografului. E evident că fiecare cadru filmat de regizor e lucrat cu atenție: dansul ostentativ al lui Baartman trebuie să fi fost solicitant, fizic și psihic, pentru Yahima Torres, actrița care o interpretează, iar reacțiile publicului – filmat ȋn cadre mai largi sau mai strȃnse – trebuie să fi fost dificil de orchestrat. Efortul și ambiția lui Kechiche se pot vedea ȋn fiecare cadru, și „Vénus noire” e, ȋn mod cert, impresionant, dar rămȃne de discutat dacă, fiind un film mai puternic decȃt altele, e din acest motiv și un film mai bun.

Ȋn termeni foarte simpli, ȋntrebarea e dacă, dat fiind felul ȋn care Kechiche reconstituie evenimentele, cazul Sarei Baartman e relevant și pentru altceva decȃt cazul Sarei Baartman. Tocmai pentru că rasismul e ȋn continuare un subiect sensibil, tocmai pentru că prejudecățile unor locuitori ai țărilor prospere nu diferă foarte mult de mentalitatea colonialistă, și tocmai pentru că Sara Baartman a fost nedreptățită ȋntr-un mod atȃt de evident, cred că suficienți spectatori ar vedea filmul ca pe o parabolă despre rasism, mai degrabă decȃt ca pe un document istoric. Nu contest că „Vénus noire” ar putea fi un prilej de meditație asupra atenuării rasismului – căci iată cȃt de grav era ȋn urmă cu două secole -, dar am ȋndoieli serioase că va fi citit așa. E vorba, ȋntr-adevăr, despre o problemă de percepție, nu neapărat de un defect estetic, dar e o problemă pe care Abdel Kechiche o putea prevedea. Cȃnd, ȋn urmă cu opt ani, rămășițele Sarei Baartman au fost aduse din Franța ȋn Africa de Sud, mormȃntul ei a fost declarat patrimoniu național.

Reprezentările lui Saartjie Baartman de-a lungul vremii sunt un punct de plecare bun pentru o istorie a rasismului, și filmul lui Kechiche are un loc ȋn acest ansamblu: nu ignoră răul făcut lui Baartman de către europenii sofisticați și inocenți, dar nici nu sentimentalizează. „Vénus noire” de Abdel Kechiche are meritul de a fi o operă ambiguă. Din păcate, cel mai probabil, i se vor da interpretări categorice.

 

(articol publicat in numarul al 9-lea al Film Menu / februarie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

The Social Network (SUA 2010, regie David Fincher)

Kinatay (Filipine, Franta 2009, r. Brillante Mendoza)

Surviving Life (Cehia-Slovacia 2010, r. Jan Svankmajer)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Un gând despre „[Review] : Vénus noire

  1. Pingback: Vénus noire sau Omul ca distracție « Cinemateca lu' Zăvoi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s