[Profil] : Sidney Lumet

„Actor’s Director” Sidney Lumet

 


 

de Irina Trocan

 

Filmografia lui Sidney Lumet conține suficiente titluri sonore cȃt să ȋl recomande drept un cineast interesant și destule filme ratate cȃt să spulbere orice bănuială că ar fi un vizionar. E mai degrabă un regizor talentat care ȋși iubește meseria. Ȋși asumă rolul de coordonator al echipei de filmare – se asigură că toți fac același film – și dedică timp fiecărei etape a realizării, de la ȋnțelegerea scenariului pȃnă la lucrul – cu rezultate adesea spectaculoase – cu actorii.

După o carieră de aproape patruzeci de ani ȋn care a regizat patruzeci de filme, Sidney Lumet a publicat cartea „Making Movies”, pe care a vrut-o un ghid pentru regizorii tineri; a observat alarmat că se vorbește tot mai mult ȋn școlile de film despre cinematografie ca artă, dar absolvenții nu sunt familiarizați cu aspectele tehnice ale meseriei. Ȋn „Making Movies” cineastul tratează, cu mult entuziasm și multe exemple din filmografia proprie, toate stadiile realizării unui film. Cartea conține un capitol amplu despre actori (intitulat „Există actori timizi?”) care enunță metodele de lucru datorită cărora ȋn filmele lui se rătăcesc atȃt de puține prestații actoricești slabe.

Comunicarea cu actorii

 

Sidney Lumet și-a ȋnceput cariera fiind copil-actor ȋn teatrul idiș (a renunțat ȋn adolescență, cȃnd și-a dat seama că „nu toți ajungem Clark Gable cȃnd creștem mari”), așa că ȋnțelege cȃt de greu le e actorilor să se expună, cȃt efort trebuie să depună să traverseze granița fină ȋntre duplicarea unor expresii faciale și exprimarea emoțiilor autentice. Crede că trebuie să aibă o relație strȃnsă cu actorii („Dacă ei nu pot avea rețineri față de mine, nici eu nu pot avea rețineri față de ei”) și nu e dispus să folosească metode brutale ca să le dezvăluie vulnerabilitatea („Dacă nu putem să obținem expresia potrivită prin ingeniozitate, o lăsăm baltă și găsim altceva care să funcționeze”). Ȋl citează pe Howard Hawks: acesta, ȋntrebat care e cel mai important element din prestația unui actor, a răspuns „încrederea”.

Probabil că, dacă l-am ȋntreba pe Lumet care ar fi al doilea element important din prestația unui actor, ne-ar răspunde „pregătirea”. Cu mult timp ȋnainte de prima zi de filmări, ȋși adună actorii pentru repetițiile care durează, de obicei, două săptămȃni (cȃnd e nevoie, ȋși rezervă chiar trei sau patru); actorilor din rolurile principale li se solicită prezența pe toată perioada repetițiilor. Ȋnainte de primele ȋncercări propriu-zise de punere ȋn scenă, Sidney Lumet, actorii și scenaristul se adună să discute scenariul, ȋncearcă să stabilească tema, analizează personajele și replicile; mai tȃrziu, cȃnd repetă porțiuni mai mici din scenariu, deseori ȋn altă ordine decȃt cea cronologică, jocul actorilor va trebui să redea stările pe care le-au identificat ȋn timpul acestor discuții. Ȋn perioada de pregătire ȋși dau seama și dacă scenariul e cursiv sau are nevoie de modificări. Sidney Lumet notează că, paradoxal, prima lectură integrală a scenariului – ȋn care actorii ȋși citesc replicile conduși de instinct – e mai bună decȃt a doua, pentru că, după două zile, instinctul li se atrofiază.

De aceea, crede că e esențial să ȋși cunoască actorii, să le descopere stimulii emoționali, ca să fie oricȃnd capabil să le declanșeze o interpretare proaspătă după multe ore de muncă sau multe duble nereușite. Ȋși propune, de asemenea, să descopere de la ȋnceput punctele slabe, „greșelile” actorilor. Cauza lor e, de cele mai multe ori, de natură psihologică: ezitarea actorului să reveleze acea latură a propriei persoane care l-ar putea ajuta să intre ȋn pielea personajului.  Sidney Lumet dă exemplu cazul lui Paul Newman (care, spune el, chiar este un actor timid): a observat, după două săptămȃni de repetiții pentru „The Verdict” („Verdictul”, 1982), că Newman nu reușește să elimine un oarecare grad de artificialitate ȋn interpretare; i-a spus ȋntre patru ochi că progresul de pȃnă atunci e promițător, jocul lui e modulat și caracteristic personajului, dar rămȃne de dezvăluit un aspect al protagonistului pe care Newman nu ȋl poate scoate la lumină decȃt dacă decide să se autoexpună; Lumet i-a lăsat actorului timp de gȃndire și, la următoarea repetiție, „personajul și filmul au prins viață”.

Christopher Reeve observa că Sidney Lumet cunoaște „o diversitate de limbaje”. Actorii cu care lucrează sunt instruiți sau se autoinstruiesc prin tehnici foarte variate („Metoda Stanislavski nu e singura metodă”), și regizorul consideră că e datoria lui să ȋi ajute să comunice unul cu altul la fel de ușor cum comunică cu el. Lumet se ȋntreabă cum reușesc să colaboreze, ȋn „The Verdict”, Paul Newman (metoda Stanislavski) cu Charlotte Rampling (fotomodel devenit actriță), sau cum reușesc Katherine Hepburn (actriță de Broadway devenită actriță de film), Ralph Richardson (actor britanic de teatru devenit actor de film american), Jason Robards (actor de televiziune) și Dean Stockwell (fost copil-vedetă) să pară, ȋn „Long Day’s Journey Into Night” („Lungul drum al zilei către noapte”, 1962), membrii aceleiași familii. Sidney Lumet le dă sugestii de interpretare actorilor ȋn orice „cod” le e mai accesibil. Cu Ralph Richardson, de exemplu, discuta ȋn termeni muzicali („mai puțin violoncel, mai mult flaut”); alți actori ȋi cereau să li se dea „ritmul” jocului: Dum-de-dum-de-dum-de-DUM (sic), sau să li se citească replicile.

Tehnica regizorală

 

Lumet ȋși scrie decupajul regizoral abia după ȋnceputul repetițiilor, pentru că ȋși propune să aleagă modul de filmare care pune ȋn valoare cel mai bine jocul actorilor. Ȋn unele cazuri, ca să ȋntregească imaginea unui personaj, ȋi asociază unui anumit actor o lentilă, un tip de ecleraj sau o durată a cadrului specifică, și ȋl filmează astfel pe toată durata peliculei. Ȋn „Long Day’s Journey Into Night”, Katherine Hepburn joacă rolul unei morfinomane, iar Lumet și directorul de imagine Boris Kaufman o arată ȋn cadre lungi și planuri largi, cu o lumină frontală palidă care slăbește din ce ȋn ce mai mult de-a lungul filmului, pe măsură ce personajul pierde contactul cu realitatea.

Cinematograful are, așadar, propriile mijloace de amplificare a impactului emoțional al jocului actoricesc; totuși, metodele prin care acestea se realizează sunt mult mai puțin poetice decȃt rezultatul lor. Cineastul ȋnțelege la fel de bine că larma de pe un platou de filmare le ȋngreunează munca actorilor, și face eforturi să le creeze toate condițiile să se poată concentra pe interpretarea personajului lor. Ȋntr-un moment critic din „Dog Day Afternoon” („După-amiază de cȃine”, 1975), personajul lui Al Pacino poartă o conversație telefonică tulburătoare cu soția sa. Sidney Lumet a vrut să filmeze tot monologul protagonistului ȋntr-un singur cadru, să-i permită actorului să dezvăluie o intensificare treptată, firească, a emoției. Ȋnsă Lumet a ȋntȃmpinat dificultăți tehnice: monologul depășea durata unei role de film, și, chiar dacă ar fi reușit să schimbe rola fără să fie necesar să ȋntrerupă jocul actorului, pe acesta l-ar fi distras, cel mai probabil, agitația echipei de filmare. Regizorul a găsit atunci soluția simplă și ingenioasă de a-l filma de după un paravan care masca mișcările operatorului.

Distribuția: o alegere esențială

 

Abilitățile tehnice ale lui Sidney Lumet ȋi permit să abordeze cu ușurință o gamă largă de genuri și să lucreze cu actorul cel mai potrivit pentru fiecare personaj. Dacă alți regizori se limitează la grupul de interpreți cu care comunică mai bine, Sidney Lumet folosește alt actor pentru fiecare rol; de altfel, această alternare este necesară, fiindcă ȋntre personajele lui există diferențe semnificative. Se bucură să colaboreze din nou cu actorii, dar ar fi imposibil de izolat vreun „preferat”.

Lumet iubește actorii – e convins că toți marii regizori ȋi iubesc – și ȋncearcă entuziasmat să ȋi ajute să dea viață oricărui personaj, indiferent de genul peliculei. Chiar ȋși propune să regizeze cȃte o melodramă după fiecare trei sau patru „filme serioase”, „să ȋși lucreze alt grup de mușchi”. Mai mult, consideră că melodramele sunt un exercițiu bun; crede că nu i-ar fi reușit „Network” („Rețeaua”, 1976) atȃt de bine dacă n-ar fi făcut ȋnainte „Murder on the Orient Express” („Crima din Orient Express”, 1974).

Regizorul are grijă să nu facă greșeli de distribuție. Ȋntr-un caz a descoperit prea tȃrziu că o actriță (al cărei nume nu-l dezvăluie) care interpreta personajul principal feminin dintr-o comedie romantică – o actriță altfel talentată –  nu reușea să exprime tandrețe; bineȋnțeles, filmul a avut de suferit. Totuși, cȃnd caută un interpret pentru un anumit personaj, Lumet nu se mulțumește să-i identifice pe cei care au evoluat bine ȋn roluri similare. Mai mulți actori considerați incapabili de prestații nuanțate și-au ieșit din „brand” și au dat primele dovezi incontestabile de talent actoricesc ȋn filmele lui. Două exemple notabile sunt Sean Connery și Vin Diesel. Ȋn „The Hill” („Colina”) (realizat ȋn 1965, imediat după „Goldfinger”), Connery a primit rolul unui prizonier care este mult mai puțin rebel decȃt și-ar dori; în „Find Me Guilty” („Pledez vinovat”, 2006), Vin Diesel interpretează „primul lui personaj luat din viața reală” (după propria sa mărturisire) – un mafiot care se autoreprezintă ȋntr-un proces și convinge membrii juriului să-l achite distrȃndu-i.

Uneori, opțiunile lui Sidney Lumet sunt, ȋn sine, un act creator. Ȋn adaptarea sa după „Pescărușul” (1968), a ales-o pe Simone Signoret ȋn rolul Irinei Arkadina, convins că o actriță rusă din secolul al XIX-lea ar ȋncerca să mimeze un accent franțuzesc. Pentru „Murder on the Orient Express”, Lumet a refuzat să angajeze actori buni specializați ȋn roluri secundare. Distribuția e compusă exclusiv din nume sonore; ansamblul atȃtor actori consacrați (Albert Finney, Lauren Bacall, Ingrid Bergman, Jacqueline Bisset, Jean-Pierre Cassel, Sean Connery, John Gielgud și Anthony Perkins, printre alții…) transmite ceva din fastul trenului cu care călătorea pe vremuri lumea bună.

Ȋmpotriva sistemului

 

Sidney Lumet nu s-a numărat niciodată printre preferații criticilor și filmele lui nu au un public fidel. Nu pretinde că știe rețeta succesului sau că poate ghici ce vrea publicul (nimeni nu poate, adaugă el – ȋn afară de Steven Spielberg și Walt Disney). Nu se consideră un autor („Nu vreau ca toate filmele să trateze o temă centrală a vieții mele – n-am una.”) și este singurul regizor cu prestigiu care nu-și vrea semnătura („A film by…”) pe generic. Ȋn schimb, n-ar face compromisuri pentru a-și face un film mai ușor comerciabil. Ȋși rezervă dreptul de a hotărȋ montajul final (producătorii nu au dreptul să remonteze nimic) și hotărăște ritmul ȋn funcție de necesitățile filmului, nu ȋn funcție de obișnuința publicului de Multiplex. A filmat majoritatea filmelor sale ȋn New York și n-a lucrat niciodată la Hollywood („un loc unde te duci dacă vrei să faci bani și nimic mai mult”). Este un regizor meticulos, preocupat de reliefarea protagoniștilor ȋn toată complexitatea lor, și efortul său dă roade: ȋn filmografia lui se ȋntȃlnesc multe personaje memorabile.

Ȋn „12 Angry Men” („12 oameni furioși”, 1957), Lumet obține interpretări memorabile din partea unor actori care sunt puși să joace, practic, douăsprezece tipuri de cetățean american. Reușesc să redea firesc personaje foarte vii, ȋn care nu se simte reducerea la cȃteva date elementare. Ȋn rolul juratului care se opune verdictului dat de ceilalți unsprezece, Henry Fonda este remarcabil prin calmul cu care așteaptă ȋn tăcere să contrazică acuzatorii ȋnverșunați, ȋn cazurile rare ȋn care acuzatorii nu se contrazic singuri. E mult mai puțin dinamic decȃt interpreții acestora, dar transmite voința la fel de intensă de a se opune stabilirii unui verdict prematur. Fermitatea dezinteresată a singurului jurat care votează „nevinovat”, opusă avȃntului celorlalți, evită degenerarea dezbaterii ȋntr-un concurs ȋn care fiecare tabără vrea să demonstreze că are dreptate; ȋn definitiv, onestitatea mijloacelor e mai importantă decȃt precizia rezultatului.

La antipodul discreției lui Henry Fonda se află afectarea la fel de potrivită rolului a lui Rod Steiger din „The Pawnbroker” („Cămătarul”, 1964). Actorului i s-a reproșat că teatralitatea ȋi prejudiciază prestațiile, dar ȋn acest caz interpretează un protagonist convins că durerea afișată ȋl face respectabil – un om pe care teatralitatea ȋl individualizează. Sidney Lumet nu confundă realismul cu naturalețea: „The Hill” ȋnfățișează veridic tratamentul la care sunt supuși soldații britanici ȋntr-un batalion disciplinar din deșert, dar jocul actorilor nu tinde către spontaneitate sau lejeritate. Dimpotrivă, gesturile lor sunt tensionate, crispate; efectul deșertului asupra personalului și prizonierilor din lagăr este aproape palpabil.

Totuși, naturalețea nu lipsește din filmele lui Sidney Lumet. Regizorul o intuiește ȋn personaje pe care alți cineaști le-ar paraliza ȋntr-un eroism anost sau ȋntr-o agresivitate insipidă. Două exemple concrete sunt protagoniștii din „Serpico” și „Dog Day Afternoon” – un polițist și un infractor, ambii interpretați de Al Pacino. Primul, Frank Serpico, se ȋncăpățȃnează să fie singurul polițist integru din New York. Pacino ȋi dă un aer nevrotic care ȋl ferește de o eventuală superioritate morală contrafăcută și evidențiază o problemă mult mai acută: Serpico este un polițist priceput care ȋși iubește meseria –singurul element de continuitate din viața lui – și nu e lăsat să-și vadă de treabă pentru că toți infractorii și-au cumpărat deja ȋngăduința poliției. Al doilea, Sonny, are o zi proastă fix cȃnd altruismul l-a ȋmpins să jefuiască o bancă pentru binele familiei. Firescul interpretării lui Pacino ne ȋmpiedică să-l privim de sus și să-l urmărim cu plăcere vinovată cum se descurcă. Trebuie să ȋncercăm să-l ȋnțelegem; cȃnd a plănuit jaful, Sonny a avut motivele lui, chiar dacă sunt proaste.

„Network” duce mai departe ideea expusă tangențial ȋn „Dog Day Afternoon” că televiziunea deformează realitatea. Howard Beale (Peter Finch) este un prezentator de știri bătrȃn devenit, din proprie inițiativă, profetul nebun care demască ipocrizia vremurilor. Finch nu temperează nimic din demența omului care le urlă maselor ce vor să audă – ȋn orice caz, isteria publiculiui e greu de egalat.

Tot ȋn ghidarea actorilor pentru „Network”, Sidney Lumet ȋși dovedește din nou luciditatea: ȋl ȋncȃntă complexitatea personajelor, dar nu o caută acolo unde nu e. I-a spus răspicat lui Faye Dunaway că directoarea cinică și dependentă de muncă pe care o interpretează nu are slăbiciuni – să nu ȋncerce să-i strecoare vreuna.

Ȋn schimb, cei doi frați din „Before the Devil Knows You’re Dead” („Ȋnainte să afle diavolul că ai murit”, 2007), au slăbiciuni copleșitoare. Regia lui Sidney Lumet impune filmului un ritm lent, ȋncȃt legătura dintre protagoniști (interpretați de Philip Seymour Hoffman și Ethan Hawke) are timp să se contureze și povestea se ȋndepărtează de melodrama despre un jaf ratat care ar fi riscat să devină. De altfel, este semnificativ că toate datele infracțiunii (deznodămȃnt, vinovați, motivații) ne sunt dezvăluite din prima jumătate de oră, urmȃnd apoi o explorare sensibilă a consecințelor unei greșeli ușor de anticipat. Fără să fie imprevizibil sau nemaivăzut, filmul găsește, ȋntre schimbările de decor și răsturnările de situație, un echilibru interior care ȋți captează privirea.

Sidney Lumet nu s-a considerat niciodată artist, și nici nu s-a lăsat flatat de ideea că filmul este o artă. Pentru el, un cineast valoros este un cineast onest. Face filme pentru că ȋi place să le regizeze și lucrează cu destul devotament ȋncȃt să demonstreze că un cineast onest este un cineast valoros.

 

(articol publicat in numarul al 4-lea al Film Menu / februarie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Roberto Rossellini

Billy Wilder

Agnes Varda

Wim Wenders

Rainer Werner Fassbinder

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s