[Review] : I Love You Phillip Morris

 I Love You, Phillip Morris (Te iubesc, Phillip Morris)

 

SUA 2009

regie şi scenariu Glenn Ficarra şi John Requa

imagine Xavier Pérez Grobet

montaj Thomas J. Nordberg

muzică Nick Urata

cu Jim Carrey, Ewan McGregor, Leslie Mann

 

 

de Anna Florea

 

Steven Russell este un băieţel care, atunci când află că este adoptat, se hotărăşte să ducă o viaţă plină de virtute şi dreptate. Steven devine poliţist, se căsătoreşte cu o blondă bucălată religioasă, cum numai blondele bucălate din SUA pot să fie, şi este tatăl unei fetiţe la fel de blonde ca şi mama sa. Ah, da, Steven este de asemenea gay. Foarte gay. Cât se poate de gay. În urma unui accident grav de maşină,se hotărăşte să nu mai trăiască o minciună, renunţă la job, la familie, se mută în Florida şi trăieşte viaţa pe care şi-o doreşte. Numai că are o singură dificultate. Poate nu mulţi neam pus problema, însă, în cuvintele lui Steve – „being gay is really expensive”. Iar singura soluţie în sistemul de referinţe în care trăieşte Steven este să devină un escroc; un escroc foarte simpatic, de altfel, dar nu în opinia forţelor legiuitoare.

„I Love You, Phillip Morris” este bazat pe întâmplările reale din viaţa lui Steven Russell, omul care a reuşit să fugă din închisoare de suficiente ori încât să îşi asigure o sentinţă finală de 144 de ani, din care 119 sunt pentru evadări. Filmul, scăldat vizual într-o combinaţie fericită de albastru-azuriu cu galben-portocaliu, este atât de solar şi pozitiv, încât substratul tragic al întregii întâmplări rămâne ascuns pentru că este pur şi simplu negat de personajul său central. Tot ce face Steven este îndreptat spre un singur scop – să ducă viaţa luxoasă pe care şi-o doreşte alături de dragostea sa, Phillip Morris. Şi cine se crede sistemul judiciar al SUA ca să îi refuze aşa ceva? Încăpăţânarea lui Steven, soluţiile inedite pe care le găseşte pentru a evada şi a-şi asigura traiul, incapacitatea sa de a se mulţumi cu puţin şi de a nu minţi, conturează un personaj mai mult decât capabil să ducă pe umerii săi un film de lungmetraj. Comicul situaţiilor şi al personajelor cu tot felul de accente sudice este susţinut de un film cu un montaj rapid, întreruperi bruşte de ritm, macarale şi travlinguri la discreţie şi o coloană sonoră a cărei muzică compusă de Nick Urata, membru al formaţiei DeVotchKa, te face să crezi că te afli într-o staţiune balneară de lux, tolănit într-un hamac, departe de orice griji.

În mod evident, filmul se bazează foarte mult pe jocul lui Jim Carrey, care interpetează rolul principal. Publicul, dar şi criticii, au avut dintotdeauna o relaţie complicată cu acest actor – talentul său de comic este de netăgăduit, însă repetitivitatea mijloacelor sale de expresie a ajuns să deranjeze. Şi, deşi în film există momente în care parcă se văd licăriri din „Ace Ventura” şi „Liar, Liar”, în general, Carrey reuşeşte să menţină un nivel de veridicitate respectabil al acestui personaj complicat, în care minciuna, bunele intenţii, amoralitatea şi, până la urmă, dragostea autentică, se întreţes cât se poate de natural. Alături de el, Ewan McGregor completează perfect cuplul excentric, jucându-l pe blondul cu ochi albaştri şi accent de Arkansas, Phillip Morris – un tip naiv şi blând de care lumea cea rea profită, iar Russell vine în calitate de cavaler cu armură strălucitoare ca să îl salveze şi să îl protejeze. McGregor reuşeşte să acceseze niveluri de feminitate care îl fac să fie absolut fermecător şi credibil până la capăt. Cei doi funcţionează perfect în calitate de cuplu, de amintit în acest sens fiind secvenţa în care dansează noaptea în celula lor, pe fundalul cântecului „Chances Are” al lui Johnny Matis, în timp ce din off se aud gardienii în timp ce îl bat pe un coleg al lor deţinut care refuză să oprească casetofonul care redă muzica – această combinaţe de gingăşie şi violenţă la marginea absurdului caracterizează întreg filmul.

Având în centrul poveştii un impostor, filmul – oarecum previzibil – ajunge la un moment dat să se comporte în spiritul personajului său. Chiar dacă detectezi aproape imediat farsa, te laşi atras în joc pentru că, în ciuda defectelor sale, la fel ca şi protagonistul, „I Love You, Phillip Morris” are un şarm al său – este alert, jucăuş şi, după cum am sugerat mai devreme, în ciuda unor subiecte mai sensibile din zone întunecate pe care le atinge, rămâne un film solar şi pozitiv despre un tip care nu a lăsat nimic să stea în calea a ceea ce pentru el însemna fericire. Iar pentru asta a fost pedepsit cu 144 de ani de închisoare. Take that, justice!

 

(articol publicat in numarul al 9-lea al Film Menu / februarie 2011)

 

Alte review-uri Film Menu:

Greenberg (SUA 2010, r. Noah Baumbach) 

Winter’s Bone (SUA 2010, r. Debra Granik)

Taking Woodstock (SUA 2009, r. Ang Lee)

The Social Network (SUA 2010, regie David Fincher)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s