festival-next-2011

[Festivaluri] : NexT Festival Internaţional de Film ediţia a 5-a 2011

NexT Festival Internațional de Scurt și Mediu Metraj ediția a 5-a București, 6-10 aprilie 2011

 

festival-next-2011

de Tudor Buican, Georgiana Madin, Mirona Nicola

Adulter

România 2010

regie Peter Kerek

„Adulter” este un scurtmetraj care se joacă foarte mult cu percepția spectatorului, precum și cu preconcepțiile sale. Avem un film cu un singur personaj, o femeie, care e singură acasă așteptându-și copilul și soțul (care o tot sună și amână ora la care va ajunge). Având în vedere titlul, aproape automat legăturile se fac în așa fel încât tragem concluzia că cel mai probabil această femeie este înșelată. Regizorul însă nu ne oferă întotdeauna de la bun început pista corectă, făcându-ne să ne revizuim opinia despre personaj până la final.

Filmul construiește această falsă impresie despre medicul pediatru (chiar în apropierea Crăciunului este disponibilă pentru consultații telefonice), care este în același timp o soție și o mamă bună (face curat în casă, își așteaptă soțul și copilul cu mâncare), totodată susținându-și și prietena care o sună, îngrijorată că soțul o înșală. Aici încep să apară primele semne de întrebare. Este acest moment unul care „rimează” cu destinul personajului fără ca ea să o știe? Acest adulter este cel averitzat în titlu? Și dacă da, ce legătură are cu această situație femeia, singurul personaj din fața camerei?

Percepția spectatorului asupra ei este distorsionată în repetate rânduri prin calea pe care o iau evenimentele, dar și fizic, prin imagine. „Adulter” este filmat cu o lentilă care curbează foarte mult marginile cadrului, dând impresia unei săli cu oglinzi în care nu se știe niciodată cine este reflexia și cine este realul. Cadrele sunt destul de lungi, puținele mișcări ale camerei fiind unele de panoramare pentru a urmări trecerea prin cadru a personajului. Stilul regizoral încearcă să creeze o atmosferă de suspiciune care planează, poziționând camera în locuri ce par puncte de supraveghere, uneori în unghiuri care duc cu gândul la un unghi subiectiv al pisicii negre ce o acompaniază pe femeie prin casă.

Dacă până spre final povestea reușește să rămână într-o zonă de ambiguitate ce intrigă spectatorul și îi stârnește imaginația, momentul în care ne este dezvăluit că de fapt personajul feminin este cel care înșală vine aproape brusc, într-o notă disonantă cu restul filmului. Femeia se duce glonț la pomul de Crăciun de sub care scoate un plic. În acesta se află o scrisoare în care soțul îi mărturisește că a găsit dovezi concludente ce o incriminează. Camera își pierde acum inventivitatea, rezumându-se la a filma foaia de hârtie. Această răsturnare de situație trimite însă spre revizuire la începutul filmului și mai ales la momentul discuției telefonice cu femeia înșelată. Se poate ascunde mai mult în spatele atitudinii de prietenă fidelă. (Mirona Nicola)

Cheveu (Păr)

Franța 2010

regie Julien Hallard

Filmul lui Julien Hallard, „Păr” („Cheveu”) este, așa cum spune titlul, despre podoaba capilară; mai concret, despre lipsa ei. Scurtmetrajul face un tur rapid prin două genuri foarte diferite, trecând de la comedie la dramă.

Povestea începe într-o notă comică, atunci când Phillip, un tânăr care se apropie de 30 de ani, acceptă cu greu că începe să chelească. Ironizat de iubita lui și îngrijorat pentru viitorul său de star rock (cine a mai văzut rocker chel?!) decide să consulte un medic. Trăsăturile acestui din urmă personaj sunt de-a dreptul caricaturizate, „Cheveu” virând către umorul de tip scheci. Dacă perucile sau spray-ul colorant nu sunt soluții viabile, nu există altă opțiune decât a accepta. Phillip va cheli, cel mai probabil, la fel de mult pe cât a făcut-o și tatăl său.

Ajuns în satul în care locuiește tatăl, personajul este confruntat cu o lume în care nu se mai regăsește, unde e încă tratat precum un copil. Dar asta pare a nu fi singura cauză. Urmărind în filme din arhiva personală evoluția calviției tatălui, Phillip este confruntat cu imaginea mamei sale. Ea este absentă acum și putem cu ușurință deduce că femeia a murit, cel mai probabil, fiind bolnavă de cancer. Deci, din cauza tratamentului și mamei i-a căzut părul.

Această a doua parte a lui „Cheveu” intră destul de brusc într-o zonă de dramă, la polul opus al primei părți. Întreg filmul e abordat în manieră foarte personală (genericul de final menționează chiar că regizorul îl dedică unei femei, probabil mamei sale). Dar cele două genuri sunt atât de diferite în abordare încât parcă avem de a face cu două filme diferite. Din momentul în care apare imaginea mamei, tonul se schimbă total, se risipește întreg umorul primei părți. Iubita lui Phillip și doctorul, personaje cu un potențial ce putea fi mult mai bine exploatat, rămân doar niște apariții succinte în prima jumătate a filmului.

Julien Hallard reușește însă să păstreze un stil unitar al filmului prin regie și prin imagine. Pe tot parcursul său, „Cheveu” este foarte luminos vizual, cu imagini aproape căutate. Schimbarea poveștii și a atitudinii personajelor nu se regăsește și în stilul de filmare. Phillip este, cel mai probabil, un alter-ego al regizorului. În acest caz putem spune că Hallard este mult mai abil în a se auto-ironiza, pentru că atunci când intervine seriozitatea nu dă dovadă de destulă subtilitate. Cea de-a doua parte a lui „Cheveu” este pur și simplu propriul catharsis. (Mirona Nicola)

Diane Wellington

Franța 2010

regie Arnaud des Pallières

La Gran carrera (Marea cursă)

Spania 2010

regie Kote Camacho

Ca în fiecare an, gama de selecție a Festivalului „NexT” e una foarte diversă, iar filmele diferă unul de celălat nu numai prin genuri, stiluri, ci și prin mijloace de expresie. Printre scurtmetrajele din acest an se încadrează „La Gran carrera”, de Kote Camacho, și „Diane Wellington”, de Arnaud des Pallières. Acestea uzează de montajul de imagini de arhivă, dar felul de a folosi imaginile e surprinzător de diferit pentru faptul că acestea poartă aproximativ același mesaj.

„Diane Wellington” pare varianta mai subtilă (sau cel puțin mai misterioasă) a parabolei ușor facile reprezentate de „La Gran carrera”. Acesta din urmă folosește imagini reale de arhivă, combinate cu unele moderne, făcute să pară de arhivă și cadre de animație modernă, realizate în același stil. Trecerea de la unele la celelalte aproape că se face pe nesimțite și, deși mesajul și exprimarea lui par facile până la final, filmul e suficient de bine meșteșugit ca să se susțină. „Diane Wellington” poate fi interpretat la fel – un film despre desconsiderarea omului în favoarea banului, dar gama de instrumente folosite este redusă. Poate tocmai de aici, din simplitatea cu care e realizat, apar misterul și fascinația din timpul vizionării.

În loc de a se folosi de voice over, povestea este spusă prin intermediul inserturilor. Incidentele ne sunt relatate la persoana a treia: un personaj care vorbește despre experiența altuia, văzută din punct de vedere al memoriei colective, despre un altul, întrerupte de imagini de arhivă, chiar dacă mai degrabă par a face parte din arhiva personală a cuiva. Ne sunt prezentați oameni fără identitate, fără voce, pierduți în alt timp și alt spațiu, oameni interacționând fascinați cu o cameră. Nu vedem personaje, ci oameni. Iar povestea e, de fapt, ceea ce a rămas în urma lor. Povestea nu e despre ei, nici măcar despre Diane, ci despre felul în care ea rămâne în amintirea comunității din care a făcut parte. Astfel, o călătorie cu trenul spre mare, cândva motiv de invidie și gelozie, un simbol al luxului, devine un drum interminabil, un coșmar în care lipsește orice prezență umană. Întreaga poveste e depersonalizată: nu știm mai nimic despre niciunul dintre personaje sau despre cei care apar pe ecran, nu putem fixa nimic, lipsesc elementele care să se poată aglomera în altă poveste etc. Acest fapt susține dramatismul textului din inserturi, foarte literar de altfel. La final, dispar și oamenii, dispare și textul. Ceea ce rămâne e un tren care traversează zone necunoscute, pustii.

În cele din urmă, cele două scurtmetraje reprezintă exerciții care demonstrează forța pe care o poate genera montajul (de imagini și de sunet) și încearcă compunerea unei povești din elemente diverse, respectiv moduri inedite de a spune o poveste simplă. (Tudor Buican)

Ezra Rishona (Prim ajutor)

Israel 2010

regie Yarden Karmin

Scurtmetrajul israelian „Ezra Rishona” spune acel gen de poveste buclucașă în care ai vrea să te regăsești măcar o dată în viață – și care are o concentrație cam mare de culoare și de căldură ca să fie realistă. Bineînțeles, ai vrea să te regăsești nu într-o lovitură programată și eșuată în răni sângerânde, ci în tipul de relație care prin simpla alăturare a două caractere scânteietoare înseamnă un neprevăzut perpetuu, din care poți ieși cu vânătâi, dar niciodată mohorât. O asemenea relație par să fi avut protagoniștii, Shai și Tamar, care se văd cu o zi înainte de nunta lui Shai. De la început scopul amical al vizitei lui Shai este deturnat de tensiunea sexuală dintre cei doi. Mai vechile obiceiuri li se citesc în gesturi și în special în malițiozitatea lui Tamar. Pe când defensiva lui este să se retragă, ea se comportă ca și când ar avea dreptul la o răzbunare, pe care i-o servește până la urmă neintenționat. O comedie romantică a unui absolvent al Școlii Sam Spiegel, de unde provine și „Hymnon” („Imn”) al lui Elad Keidan, premiat la NexT în 2009, „Ezra Rishona” e realizat în tandem stilistic cu subiectul – e plasat într-o zi însorită de vară, pe niște meleaguri de țară pustiite parcă în ton cu zburdălnicia iubirii și compus din nenumărate nuanțe de verde pastelat răcoritor.

Povestea lui Karmin a ieșit atât de fermecătoare – dincolo de comicul de situație inerent – în mare parte datorită jocului, chimiei actorilor și felului intim în care regizorul se apropie de ei. Erez Kahana și Hilla Vidor sunt într-o sincronizare norocoasă, care se adaugă dorinței lui Yarmin de a le surprinde reacțiile irepresibile de tandrețe unul față de celălalt. Cumva, ei au cea mai mare forță de a transmite regretul că nu vor rămâne împreună și, totodată, dulceața, senzualitatea chiar a ultimelor clipe de violență și, evident, a primului ajutor. Faptul că actorii reușesc să redea armonia în haos ridică întrebări și regrete, care fac parte din rețeta unui atare film. E, totuși, destul de onest față de raportul la viața reală a individului obișnuit, încât să nu pluseze prea mult pe optimism la final. (Georgiana Madin)

La Huida (Goana)

Spania 2010

regie Victor Carrey

În acest moment se pot distinge două tendințe majore în ceea ce privește scurtmetrajele. O parte din acestea sunt preocupate de căutări stilistice, la nivel scenaristic și/sau la nivel vizual. Acestea sunt de regulă cele mai numeroase în selecția festivalurilor de film. O a doua categorie este aceea a scurtmetrajelor ce pot fi calificate drept „populare”. Bazate mai degrabă pe situații comice și cu un ton general de cele mai multe ori optimist, acestea circulă, de obicei, intens pe internet. „La Huida” face parte din cea de-a doua categorie.

Filmul câștigător al Trofeului „NexT” a fost, cel mai probabil, aproape și de a obține premiul publicului. Dacă multe dintre filmele selectate anul acesta erau axate într-o formă sau alta pe subiecte sociale, „La Huida” a adus, așa cum a punctat și juriul în motivația sa, „un moment de fericire”.

„Gumă de mestecat. O lesă. O pată de forma Australiei pe perete. Un semafor îndoit… Fiecare din aceste elemente are propria istorie, deși toate împreună pot crea o nouă poveste” – această descriere a filmului duce cu gândul la un exercițiu scenaristic (unul foarte apropiat de literatură). Filmul lui Victor Carrey este însă mai mult de atât. Atât descompunerea poveștii, cât și recompunerea ei (în această ordine) se fac prin mijloace pur cinematografice, de la încadraturile care decupează în context, până la ralanti-ul folosit în ultima parte a filmului. Astfel, toate obiectele și situațiile aparent nesemnificative acumulate în prima parte se înlănțuie într-o structură care, tratată în mod obișnuit, ar fi fost o scenă banală.

Atât stilul poveștii, cât și cel al regiei în „La Huida” aduc aminte de începutul lui „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain” („Amélie”, 2001, regie Jean-Pierre Jeunet). Și aici avem ideea de destin (nefast, în cazul personajului principal, care se dovedește a fi spărgătorul unei bănci) ce se intersectează cu ale altora – oameni, animale și obiecte, deopotrivă. O voce narează din off, inventariind toate aceste variabile ale unei ecuații, dezvăluind însă mult mai mult decât detaliile necesare pentru a înțelege firul narativ principal.

Experiența lui Victor Carrey în videoclipuri, ca și cea în televiziune și publicitate, se simte puternic în stilul acestui film. Întreg momentul filmat în slow-motion este acompaniat de o melodie, putând funcționa de sine stătător ca un clip muzical. În egală măsură, prima parte poate fi descompusă în unul sau mai multe momente, ce aduc deseori cu un spot publicitar. Împreună, însă, ele creează o „pastilă” cinematografică ce conține acțiune, umor și emoție în doze potrivite. (Mirona Nicola)

La neige cache l’ombre des figuiers (Zăpada ascunde umbrele smochinilor)

Canada 2009

regie Samer Najari

Filmul lui Samer Najari prezintă un moment de ciocnire între diferite culturi, printr-un moment mărunt, o zi la muncă din viața unor imigranți. Ciocnirea e realizată în cadrul unui realism magic prin relațiile pe care ei încearcă să le stabilească unul cu celălalt și apoi cu lumea în care se regăsesc.

Aceștia ajung întâmplător împreună, fiind selectați pentru o muncă ocazională. Se luptă cu ei înșiși, blocați între a se adapta la situațiile noi în care se trezesc (preiau gesturi și chiar vicii unii de la ceilalți) și a-și păstra o identitate. Vocea naratorului, personaj în poveste, completează povestea fiecărui imigrant pe care îl întâlnește și devine clar că, în ciuda aparențelor, fiecare dintre ei până la urmă va rămâne pe cont propriu.

Trecutul și identitatea culturală a fiecăruia generează absurdul în contextul dat, ca de exemplu calul, primit cadou, pe care apare tânărul rus la slujbă. Apoi lasă animalul în urma sa pentru a se îngrămădi într-o dubă. Acest gest devine semnificativ pentru întreaga poveste. Tocmai de aceea, tânărul, dintre toate celelalte personaje, e singurul care beneficiază de flash-forward: peste câțiva ani, când apără pe timp de pace o bază militară din Kosovo, un loc în care oamenii se luptaseră pentru identitatea lor. Tot el apare drept singurul care reușește să încheie lupta aceasta personală.

Nesiguranța lor în legătură cu lumea înconjurătoare se simte permanent, dar poate în special în conversațiile dintre ei, unele violente, altele, mai împăciuitoare, schimburi de povești, putând fi la fel de bine niște invenții. La sfârșitul zilei, fiecare e mulțumit de banii câștigați și se pregătește să se întoarcă înapoi la viața sa. Ziua e încheiată și astfel în următoarea poate reîncepe procesul, cu alte personaje. (Tudor Buican)

Stardust

Belgia 2010

regie Nicolas Provost

„Cast: the people of Los Angeles”. E de presupus că până la generic majoritatea spectatorilor își dau seama de natura experimentală a filmului lui Nicolas Provost. O provocare care își devoalează mecanismele din interior, „Stardust” începe ca un film polițist plasat în iureșul marii metropole, plantând o sămânță de suspans în baza unor reacții pavloviene de consumator de senzații ieftin fabricate. Provost se folosește de elemente și de coduri de limbaj cinematografic hollywoodian în așa fel încât acumularea lor pune într-o poziție ridicolă psihologia spectatorului obișnuit să tresară la efectul fiecărei cuplări de imagine cu sunet. Cu o cameră la rezoluție înaltă care pretinde a fi ascunsă, Provost preia o multitudine de secvențe, de oameni obișnuiți sau de actori precum Dennis Hopper, Jon Voight sau Jack Nicholson, care au conversații la telefon sau la masă unii cu alții, în cazinouri, în restaurante sau pe stradă, pentru a le asambla într-o narațiune cu istorie complexă. Privirile lor întoarse la diverși stimuli dați de agitația luxuriantă și luminescentă a orașului sunt asamblate în schimburi de priviri cu iz suspect, într-o trecere de la un personaj la altul aparent logică.

Provost se joacă în special cu tehnicile de montaj și cu alipirea unor replici conspirative la niște conversații posibil banale. Responsabilă pentru textura filmului este ideea artistului video despre puterea de seducere a mediului cinematografic. „Stardust”, al doilea film dintr-o trilogie începută cu „Plot Point” (2007), își propune să îi arate spectatorului că reacționează la anumiți stimuli din inerție, datorită unei memorii vizuale colective, dresată de mai bine de 100 de ani de cinema. Chiar tinde să îl reeducă ridiculizându-i sentimentul de așteptare încordată. Efectul contrar suspansului e că tocmai datorită conștiinței vizuale colective, iluzia unui mare complot poate fi eliminată din primele momente de către spectatorii educați să descifreze acest tip de limbaj. Deci cine stă până la final cu sufletul la gură? Sau, e vorba măcar despre stat cu sufletul la gură? Depinde. Dacă Provost ar fi introdus un cadru de final cu o navetă spațială, așa cum voia inițial, recompensele ar fi fost ori de ordinul uimirii (că așteptarea a fost hrănită), ori de ordinul batjocurii față de obiceiurile nestrămutate de a citi un film ca intrigă și rezolvare (sci-fi) a intrigii.

Explorarea lui Provost poate fi tratată serios până la un anumit punct – unii se prind mai repede, alții cel mult până la jumătate înțeleg în ce fel li se adresează. Dar poate că de acolo, el chiar dorește să stârnească și să disece ridicolul în desfășurare; un ridicol, trebuie să spun, savuros. Așa că „Stardust” nu se poate dărâma cu argumente solide pentru că – unu: e incompatibil cu noțiunea de futil, la fel ca orice produs artistic; doi: tonul lui e chiar la granița fină dintre solemn și ridicol și nu pretinde a fi nici una, nici alta, ci o lecție abilă despre coduri audiovizuale impregnate în care ești bătut pe scaun cu propriul abecedar. Și evident că nu vrei s-o recunoști – a bifat și asta. (Georgiana Madin)

(articol publicat în Film Menu #10, aprilie 2011)

Alte articole Film Menu:

De vorbă cu Andrei Gorzo despre NexT Film Festival 2009

5 FILME ALE EDIŢIEI A PATRA A FESTIVALULUI DE SCURT ŞI MEDIU METRAJ NexT București, 13-18 aprilie 2010

INTERVIU CU ANDREI GORZO, SELECŢIONERUL FESTIVALULUI NexT 2010 București, 13-18 aprilie 2010

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s