[Profil] : Gaspar Noé

Gaspar Noé, şamanul

 

 

de Miruna Vasilescu

„Pentru o melodramă bună e nevoie de spermă, sânge și lacrimi”

 

„Ceea ce mă interesează este să fac spectatorul să plonjeze într-o transă hipnotică.

Cei ce fac filme sunt șamani, hipnotizatori.” (G. N.)

Gaspar Noé pare să se fi născut în Iad. Cu toate astea, și în ciuda privirii de nebun care nu cunoaște limite, e clar că nu e tocmai un diavol. E mai mult un mesager inofensiv care prezice Răul pentru că e înconjurat de el, pentru că îl știe și îi e la îndemână, pentru că se poate gândi la el fără să tresară și fără să-i fie rușine, așa cum fac cei mai slabi de înger. Ba chiar, de cele mai multe ori, cred că îi face plăcere să testeze limitele oamenilor în fața răului; ale personajelor, ale spectatorilor, ale lui însuși. Cel puțin așa lasă impresia minutele în șir de sex anal, corpuri zdrobite, oameni care își pierd firea și se transformă în bestii, frecvențe sonore grețoase și testele de epilepsie care fac din filmele lui un brand inegalabil.

Gaspar a luat pentru prima oară contact cu starea de transă la 6 ani, când ai lui l-au dus să vadă „2001: A Space Odyssey”. Pentru că experiența a fost de-a dreptul năucitoare, de-atunci, și-a dorit să facă film: „Mintea mi-a fost posedată! Și de-atunci, de câte ori văd filmul ăsta, se întâmplă același lucru. M-a făcut să vreau să pot să dețin controlul, să fiu eu cel care posedează mințile celorlalți. Să fiu eu păpușarul!” Tot ce a urmat, de la copilăria în Buenos Aires și New York și până la Școala Lumière din Paris, l-a condus pas cu pas spre un alt tip de cinema. Și-a dorit un anti-cinema, care să dea lumea peste cap, care să testeze puterea filmului și capacitatea de rezistență a spectatorilor.  Rezultatul: filme care fac spectatorii să se ridice din sală, să leșine și să vomite,  filme care fac criticii să-și piardă cumpătul și să înjure, filme care au stârnit valuri de furie și urale și care l-au transformat pe Noé într-un autor cult, după doar două lungmetraje. El însuși spune într-o emisiune a cărei gazdă era Marilyn Manson: „Vreau să transform filmele într-un drog care le dă oamenilor o stare ciudată, foarte apropiată de vis. Vreau să impresionez spectatorii pentru un timp îndelungat, nu neapărat să umplu sălile de cinema la lansare.”

Ca bază teoretică pentru filmele lui Noé, există Sergei Eisenstein și al său „cinema de atracții”. Acest tip de cinema, considerat până nu demult primitiv și anti-narativ, solicită atenția spectatorului în mod direct, prin folosirea nerestricționată a montajului, a șocurilor vizuale, a tuturor metodelor care i-ar putea spori implicarea și plăcerea. Iată de ce, Gaspar se folosește din plin de tot ce îi pune la dispoziție tehnologia și de mult mai multe. Inserturile de text godard-iene – deși date fiind și contextul și conținutul, ar putea fi mai degrabă parodii ale mesajelor politice ale lui Godard – avertizările directe de genul „Aveți 25 de secunde să părăsiți sala de cinema”, diverse notițe care completează firul narativ, împușcături la fiecare tăietură de montaj, sunete electronice intense, lipsa frame-urilor și viteza montajului în general au pus bazele unui stil pe care Noé și l-a upgradat cu fiecare film, ajungând odată cu „Enter the Void” (2009) la un stadiu foarte abstract și foarte intens al cinema-ului.

Poveștile lui Noé sunt reduse la teme. Și temele sunt de când lumea; dragoste, trădare, răzbunare. De cele mai multe ori au loc și violuri, incesturi, reprize îndelungate de sex, abuzuri de droguri, violență extrem de grafică. Noé arată povești, fără să povestească prea multe prin ceea ce se întâmplă.

Judecând după primul lungmetaj, „Seul contre tous” („Singur împotriva tuturor”, 1998), ce se întâmplă pe ecran e aproape irelevant. Ce contează e ce se întâmplă în capul personajului, gânduri expulzate printr-un monolog, a cărui tensiune crește cuvânt cu cuvânt până la ritmul nebunesc al unui adevărat thriller. Totul grație tonului și privirii actorului Phillippe Nahon, susținut de împușcăturile de pe coloana sonoră, care nu-și găsesc explicația în narațiune, ci doar în mișcările de cameră și în ritmul montajului.

Înainte de „Seul contre tous” au existat două scurtmetraje de școală: „La tintarella di luna” (1985) și „Pulpe amère” (1987), un mix de suprarealism méliès-ian, expresionism împrumutat din filmele mute și neorealism italian. Apoi, Noé face primul pas spre consacrare, renunțând aproape total la rigurozitatea academică, dar păstrând totuși reminescențe ușor poetice, odată cu mediumetrajul de 40 de minute, „Carne” (1991).

„Aveți 25 de secunde pentru a părăsi sala de cinema”

 

„Carne” pare a fi un „Amelie” bolnav, avant la lettre, în care începutul e ambalat romanțios – un măcelar părăsit de soție e obligat să-și crească singur fiica autistă – în timp ce sfârșitul virează brusc înspre un hău negru, lipsit de orice speranță – măcelarul pe jumătate îndrăgostit de fiica sa crede că aceasta a fost violată, prin urmare mutilează un om nevinovat și sfârșește în închisoare, lăsându-și fiica într-un internat. „Carne” e filmat curat, cu mișcări exacte, geometrice, în culori calde, de poveste; un Paris boem, care lasă impresia de lume mică și liniștită.

Există încă de aici impulsuri erotice. Măcelarul, lipsit de afecțiunea unei femei, captiv într-o relație unidirecțională cu fiica sa care nu vorbește și nu reacționează, se abține cu greu ca afecțiunea sa pentru copilă să nu derive în dragoste erotică. Singura prezență caldă și receptivă la energia lui masculină este vânzătoarea de la barul la care obișnuia să meargă – o blondă planturoasă coborâtă dintr-un coșmar erotic sado-masochist. Până una alta, confundând sângele menstrual cu cel virginal, măcelarul este orbit de furie și își înfige cuțitul în gura primului om care îi iese în cale. Motivul nu pare a fi întocmai dragostea de tată, ci mai degrabă furia că un altul i-a murdărit fiica, de la care el s-a abținut atât. De reținut interludiul memorabil cu melodia lui Umberto Tozzi – „Ti amo” la radio, în timp ce măcelarul își curăță masa de sânge, bona șterge masa din bucătărie pe ritmul melodiei și fiica fixează cu o privire la fel de mută ca ea trotuarul din fața blocului, ducând cu gândul la suicid, de care nu e, însă, capabilă. E doar un alt truc al lui Noé, o poezie pe care o introduce intenționat, așa cum face mai târziu, la sfârșitul lui „Irreversible” („Ireversibil”, 2002) cu pajiștea coborâtă din basmele fraților Grimm. Așa cum face și aproape de sfârșit, în „Seul contre tous”, când tot „fake ending”-ul deosebit de violent e opus unei efuziuni lacrimogene cum nu s-au consumat de-a lungul unui mediumetraj plus lungmetraj între măcelar și fiica lui aparent total insensibilă. Toate momentele frumoase din lumile lui Noé sunt greu e crezut. Par apropo-uri cinice la adresa visătorilor care încă au credința că natura umană este fundamental bună. Sau poate că și durul și diavolescul Noé are nevoie de un pic de liniște, în interiorul lumilor prăpăstioase pe care le prevestește.

Următorul în programul de reprezentații din circul lui Noé, este experimentul TV „Une experience d’hypnose televisuelle” („O experienţă de hipnoză televizată”, 1995), în care lumea virtuală a televiziunii devine o experiență interactivă , care privează telespectatorul de libertatea de a-și alege reacțiile și emoțiile. Dacă reușește sau nu ar trebui să-mi spună cineva căruia nu îi e frică de astfel de experimente, de preferat un nativ francez care se lasă pradă cuvintelor înainte de a le bâjbâi sensul. Sunt sigură că e simplu și că merge. Dar, să recunoaștem, încercarea e destul de ieftină și de la îndemână, în comparație cu show-ul de hipnoză subliminală pe care Noé îl are pregătit în continuare.

Doamnelor și domnilor, urmează „Sodomistes” (1998), o reclamă la prezervative foarte pretențioasă și foarte XXX. Scurtmetrajul din 1998 face parte dintr-o serie de clipuri care promovează utilizarea prezervativului, „A coups sûrs”. Printre regizori se află Jacques Audiard și soția actuală a lui Noé, Lucile Hadzihalilovic. Deși pare o fantezie pornografică în culori sumbre, „Sodomistes” e plin de umor, culminând cu genericul de final pe care poate fi citit un mesaj subliminal, în frame-uri plasate printre credite: „Coit / anal/ plaise/ avec/ preservatif/ plus/ gel/ aux normes/ NF”.

Mai departe, „We Fuck Alone”, segmentul din „Destricted” (2006), un lungmetraj în care pornografia e considerată artă. Scurtmetrajul lui Noé vine după „Seul contre tous”, în care, în monologul său, ajuns pe culmile disperării, măcelarul recunoștea, pentru sine, că cei care fac filme porno sunt singurii care înțeleg și acceptă natura umană. Sexul e axa principală a omului, cea care îi dă o anumită direcție. Și Noé nu se dezice de asta. Într-un interviu a zis chiar că s-a gândit serios să facă un film porno și, la cum și-a conceput filmele până acum, următorul pas este, după cum el însuşi promite, pornografie 3D.

Sexul e miezul lui „Irreversible”. Fiecare suiș și coborâș are un singur trăgaci: sexul; sexul ca dragoste între Cassel și Bellucci, sexul ca generator al sarcinii, sexul care stârnește gelozia, sexul care orbește oamenii, sexul ca mobil al violului. „Învinuit” de pornografie, Noé se bucură: „de ce ar trebui să-mi fie ruşine să filmez lucruri fireşti? Eu am un penis. Femeile pe care le-am iubit aveau toate vagin. Care e partea ciudată?” Chit că are sau nu dreptate, Noé provoacă până la capăt și, de fiecare dată, violența, adesea fatală e un melanj odios de excitație, frică și dezgust.

„Există o singură cale morală de a prezenta violența: să o faci să DOARĂ”

 

Gaspar Noé are o franchețe totală nu doar în ceea ce privește sexul, ci mai ales în ceea ce privește violența. El însuși a declarat că efectul pe care și-l dorește de la toate șocurile vizuale (flash-uri, frame-uri sărite etc.) este să facă un om să se simtă electrocutat, să creadă ca va suferi o criză de epilepsie în secunda următoare.

Zdrobirea feței perfecte a lui Bellucci de asfalt, lovirea repetată a capului violatorului cu un extinctor, cadrul-secvență de 9 minute cu violul total cinic, înjurăturile foarte inventive și plastice, sunt scântei cu care „Irreversible” își ține spectatorii lipiți de ecran, chiar dacă se uită printre degetele răsfirate ale mâinilor. La asta se adaugă coloana sonoră care pulsează, în primele 60 de minute ale filmului, la un ton constant de 27 de hertzi, inventat de Noé special pentru a cauza greața. Sunt artificiile lui, care vin să susțină cumva vechea teorie a lui Eisenstein, cel care sugera amplasarea unor artificii reale sub scaunele spectatorilor, pentru un plus de emoție. Prin primele două lungmetraje, cineastul a demonstrat că violența nu cunoaște limite și că poate fi imprimată pe toate căile: pur auditiv – ca în „Seul contre tous”, sau vizual extrem, ca în „Irreversible”.

Mai mult, Noé a reușit să instige la violență pentru că reacțiile criticilor împotriva lui sunt de-a dreptul hilare. Cea mai faimoasă este a criticului Nathan Shumate, de la Cold Fusion Video, care a fost atât de ațâțat încât a declarat că „ar fi fost mai câștigat dacă și-ar fi gravat coduri poștale în abdomen cu un ac decât să fi văzut mizeria asta de film”. Și tot el provoacă dependență și știe unde să lovească: filmele lui merg în festivaluri și iau premii. „Irreversible” a luat Prix de Jeunesse la Cannes, dar acesta nu i-a fost acordat pentru că, ulterior, filmul a fost interzis minorilor în Franța.

„Filmele mele sunt anti-franțuzești”

 

Scopul primar al acestui cineast a fost să creeze un curent în deplină contradicție cu cinematograful contemporan francez, un curent demn care să-i garanteze disprețul tuturor și care să dezonoreze Franța, așa curată și cuminte cum se arăta ea. Franța lui Noé se apropie mai degrabă de viziunile lui Victor Hugo și Emile Zola decât de poveștile burghezilor, de Franța urbană sau de filmele cineaștilor ceva mai „civilizați”. „Cinema-ul francez e extrem de conservator, exact ca saloanele din secolul 19, un club privat în care vreo 6 oameni decid ce filme se fac și ce filme nu se fac”. De atunci, însă, Noé s-a îndepărtat de francezi și s-a scufundat în oameni. Și nu orice fel de oameni. Oamenii care își împing limitele până la refuz, dintr-un fel de dorință de a depăși ceea ce denumim în mod generic viață.

Melodrama psihedelică: ENTER THE VOID

 

Lui Noé i-a luat 15 ani să facă „Enter the Void”. „Habar n-am cum au reușit ei să facă „Metropolis” sau „King Kong” sau „Space Odissey” în vremurile alea, dar eu a trebuit sa aștept ca să fiu în stare să fac asta”.

Pe parcursul celor 2 ore și 45 de minute, Noé nu va mai exista. Spectatorii vor plonja în starea de trezie din care doar câteva contacte violente cu un camion și un pistol îi va zgudui. Va fi trist, va fi plăcut, va fi excitant. „Enter the Void” nu e altceva decât un drog audio-vizual.

În Tokyo-ul luminat de neoane stridente de toate culorile, un drug-dealer englez (Oscar) și sora lui stripteuză (Linda), încearcă să-și vadă de viață. Dealerul e împușcat în toaleta unui club undeva în primele 10 minute ale filmului. Sora rămâne singură și nemângâiată. Tot restul filmului, spiritul lui Oscar are libertatea totală de a pluti deasupra orașului, de a intra în materie, de a trece prin pereți, de a vedea tot ce nu i-a fost permis să vadă, de a încerca să părăsească o lume tripantă și inexplicabilă în care e prins fără să știe de la bun început calea de ieșire. Rezultatul e un mix de învățături din „Cartea Morților”, idei despre reîncarnare, dorințe pe care nu le-am putea satisface niciodată ca oameni, stări de transă provocate de droguri, senzația sinistră de captivitate în corpul lui Frankenstein, într-un dummy fără creier, fără forță, care trăiește într-o buclă trecutul, coșmarurile, prezentul și ceva ce nu seamănă cu nimic din ce a cunoscut el.

„Enter the Void” este echivalentul unei orgii de halucinații. Pentru cei care sunt în stare să lase garda jos în fața unui ecran, reacțiile vor fi violente, pentru că Noé nu se sfiește și exploatează la maxim orice teren. Greața, atracția, durerea, repulsia sunt emoțiile cu care își asaltează pur și simplu spectatorul timp de 137 de minute (poate prea lungi și repetitive), ca un ciocan care lovește în creier cu unele culori violente și detalii fizice grotești, greu de suportat în realitate, dar care se așează cumva în întreg, în timpul filmului. Camera lui Noé planează calm peste „love hotel”-uri din care răsună gemete de plăcere, peste cluburi în care tineri drogaţi dansează până la epuizare, peste separeul din back-stage în care sora lui Oscar îşi încolăceşte picioarele lungi în jurul patronului ei. Ca într-o incantaţie, trece de la real, la halucinaţii, la fractali infiniţi şi amănunte pe care ochiul uman nu le-ar putea percepe. Senzația ar fi putut fi de experiment din „A Clockwork Orange”, dar „Enter the Void” e probabil cel mai puțin violent dintre filmele lui. E înfricoșător tocmai pentru că își captivează publicul până la un grad în care filmul poate deveni horror, doar pentru că e o scufundare în lumea dintre lumi, o variantă originală pentru purgatoriu.

EPILOG

 

Gaspar Noé poartă numele unuia dintre cei trei magi din Biblie. În persană, „gaspar” înseamnă „cel care are comoara”. Noé a încercat probabil toate drogurile posibile şi a fost în jungla amazoniană. Tot el zicea într-o conferință de presă la Cannes: „Sunt sigur că James Cameron a luat ciuperci la viața lui. Scenele alea din padure din „Avatar” cu plantele ciudate care strălucesc… cine a luat ciuperci știe că sunt exact genul de imagini pe care ți le generează. Și dacă n-a luat, măcar s-a documentat foarte bine.” Noé arată ca un circar, ca un îmblânzitor de şerpi sau ca un fachir. Are ochii bulbucaţi şi periculoşi, nu ca un pușcăriaș, așa cum credeam, ci ca un copil entuziasmat căruia i se derulează în cap sute de idei pe secundă, una mai sărită de pe fix decât alta. În dimineața în care a ținut workshop-ul la Sarajevo, mirosea a bere și gesticula mult.

 

(articol publicat în numărul al 7-lea al Film Menu / octombrie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Paul Morrissey

Dusan Makavejev

Apichatpong Weerasethakul

Lars von Trier

Kenneth Anger

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s