O caso estranho de Angelica

[Review] : O estranho caso de Angélica

O estranho caso de Angélica (Cazul straniu al Angélicăi)

Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010

regie şi scenariu Manoel de Oliveira

imagine Sabine Lancelin

montaj Valérie Loiseleux

sunet Henri Maïkoff

costume Adelaide Maria Trêpa

cu Pilar López de Ayala, Ricardo Trêpa, Filipe Vargas


de Andreea Mihalcea

Cel mai recent film al lui Oliveira este expresia unei căutări de semnificație, în care trage de real în toate părțile, forțându-i limitele și provocându-i latura posibilă, magică și uneori chiar hieratică. Farmecul pe care acest autor îl stârnește ține de ceva paradoxal, în sensul că, deși a apelat „cu  nerușinare” la mijloace romanești sau teatrale și continuă să o facă, desuetudinea filmelor sale este aproape mereu șarmantă, iar încăpățânarea și extravaganța cu care se împotrivește ideii că realismul ar fi calea de urmat în cinema te pune pe gânduri.

„O estranho caso de Angélica” este povestea unui fotograf evreu, Isaac, care locuiește în pensiunea unei señora Justina. Isaac este chemat în miezul nopții la casa unei familii stiff-burgheze pentru a face portretul uneia dintre fete, Angélica, cu mențiunea că este vorba despre ultimul ei portret și despre noaptea priveghiului său. Declicul aparatului este, totodată și declicul narativ, Isaac văzând prin vizor cum fata moarta deschide ochii și îi zâmbește.

Discursul lui Oliveira se deschide înspre orizontul antagonismului, fie că vorbim despre discrepanța dintre lumea tradițională și cea modernă (acțiunea se petrece într-un orășel portughez în curs de modernizare) fie despre iudaism vs. creștinism, fie pur și simplu despre ciocnirea dintre inerția lumii și actualitatea mentală, actualitate servită în cheie onirică. Pensiunea și casa Angélicăi au un aer datat, de vile mediteraneene, dichisite cu mult lemn și fotografii de familie, aer pe care îl împrumută și cei care le locuiesc. Numai că în mijlocul acestui decor Oliveira plasează o discuție despre actuala criză economică, despre tehnică, materie și anti-materie, discuție în care apare inclusiv numele lui Ortega y Gasset. Firește că orchestrația asta are ceva absurd în ea, așa cum pare și peștișorul auriu care-l întâmpină pe Isaac în casa familiei Angélicăi. Însă absurdul este punctat ca parte a realului, definindu-i spațiul și timpul.

Actorii din filmele sale sunt emfatici, pronunță apăsat cuvintele, asumând de regulă atitudini aproape brechtiene. Familiaritatea subînțeleasă dintre personaje, ce se instaurează la puțină vreme după ce cunosc, are mult de a face cu formula romanescă realistă. Și sigur, felul ăsta de a articula nu rămâne doar la nivel fonetic, fiind și un mecanism narativ. De aceea, Isaac verbalizează adesea monologuri presupus interioare, lucru care astăzi nu are cum să nu stârnească măcar un zâmbet. Spre exemplu, trezindu-se dintr-un vis în care zboară cu Angélica pe deasupra lumii (treabă foarte romantică, în sensul cel mai german al cuvântului), se întreabă dacă nu cumva asta „ar fi o formă de intrare în spațiul absolute despre care a tot auzit”.

Totul este construit la Oliveira, în sensul manipulării reprezentării. Nu se dă înapoi de la a folosi muzica lui Chopin în tandem cu conținutul secvențelor sau asociat personajului, ca o temă. Mai mult de atât,mărește contrastul compozițiilor, făcând ca obiectele și oamenii să apară extrem de pregnanți (versiunile spirituale ale Angelicăi și a lui Isaac sunt ca niște holograme) și lasă de obicei mult headroom (spațiu gol) deasupra personajelor, amplificând senzația de stranietate (secvența priveghiului).

Comentariul destul de pretențios adus în față– că dragostea se absolutizează prin moarte sau că existența este pre-determinată – ar fi destul de sufocant și de greu de înghițit dacă n-ar fi atenuat de o doză de lejeritate. Nemișcarea celor din apropierea lui Isaac – ce este și a lui până la un punct – se circumscrie unei încremeniri apăsătoare, ritualice, care face ca timpul cinematografic să se dilate. Astfel, prin grandoarea a ceea ce-și propune, corelat cu o interpretare axată pe cuvânt, regizorul este foarte aproape de linia care desparte bunul gust de kitsch. Însă, el are ascuțimea de a tăia în masa asta de emfază. Și o face fie prin juxtapunerea momentelor aproape hieratice cu unele lirice frumoase de-a gata (ca imaginea orașului noaptea, sau zgomotul ploii și al pașilor pe podelele de lemn), cu unele mai violente (fotografierea mașinăriei agricole) sau cu situații absurdumoristice (povestea cu pisica urmărind pasărea, intimidată foarte puțin de un lătrat de pe stradă – asta venind imediat după discuția intelectualistă). Într-un fel, secvența în care Isaac schimbă becul de la lampa cu abajur de deasupra Angélicăi, pentru a o putea fotografia mai bine (un dialog la distanță între vechi și modern, cu iz de trăznaie), poate fi o replică la propria disponibilitate a lui Manoel de Oliveira de a interveni în construct în momentul în care consistența acestuia începe să dea pe-afară.

(articol publicat în numărul al 10-lea al Film Menu / aprilie 2011)

Alte review-uri Film Menu:

Morrer como um homem (r. Joao Pedro Rodrigues)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

A religiosa portuguesa (Portugalia-Franţa 2009, regie Eugene Green)

Singularidades de uma rapariga loura (Portugalia – Spania – Franţa 2009, regie Manoel de Oliveira)

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s