[Review] : Filmul lui Oki

Ok-hui-ui yeonghwa (Filmul lui Oki)

 

Coreea de Sud 2010

regie şi scenariu Hong Sang-soo

imagine Park Hongyeol, Yunejeong Ji

montaj Hahm Sungwon

sunet Kim Mir

cu Yu-mi Jeong, Lee Seon-gyun

 


 

de Tudor Jurgiu

 

Precum în alte filme ale lui Hong Sangsoo, avem din nou senzația unei meditații autobiografice asupra absurdului relațiilor dintre sexe, asupra ridicolului orgoliului masculin și asupra neîncrederii în mijloacele aparent secătuite ale cinemaului. Ca de obicei cu filmele lui Hong Sang-soo, „Filmul lui Oki” s-a bucurat de aprecierea criticilor în mai multe festivaluri și a fost proiectat în închiderea uneia dintre secțiunile Festivalului de la Veneția.

Împărțit în patru părți, filmul îl descoperă pe Jingu, un tânăr regizor ale  cărui filme par greu de înțeles. În prima parte, el este tulburat de niște zvonuri compromițătoare legate de profesorul Song, pe care îl admiră. Beat fiind, nu ezită să-i vorbească despre asta într-o secvență delicat rezolvată între stânjeneală, conflict și umor. În aceeași manieră, finalul episodului îl pune pe tânărul student cu principii în fața întrebărilor stânjenitoare ale unei tinere care îl acuză că ar fi distrus logodna prietenei ei și că ar fi părăsit-o apoi. În al doilea episod, el pare, la început, un tânăr relaxat în relația cu o fată (Oki), pe care o cunoaște accidental, și devine, apoi, un îndrăgostit incurabil, care o urmărește și, împotriva respingerilor ei, reușește să fie cu ea. Toate aceste frământări sunt tratate cu un tip de relaxare și de ironie care te lasă să te gândești la ele fără să te implice neapărat emoțional foarte mult. Tulburările emoționale sunt mai mult schițate, pentru a fi folosite în cadrul unui discurs oarecum înțelept, oarecum neserios despre iubire, respect, împăcare și despre multe alte teme atinse doar. Al treilea episod concentrează această înțelepciune a filmului într-o serie de întrebări esențiale și răspunsuri vagi în spiritul zicalelor din prăjiturile cu răvaș: „Jură să nu iubești niciodată și ține-te de jurământ. Vei vedea că vei iubi totuși ceva.” Ultimul episod schimbă perspectiva și acum Oki e cea care ne povestește cele două călătorii avute cu profesorul Song și, apoi, cu Jing. Oglindirea celor două ipostaze anulează cronologia celor două relații și ai senzația că fiecare se construiește pe ruinele celeilalte. Nu simți că una a urmat alteia, ci că amândouă se preced și se urmează în același timp. Oki este prinsă între răbdarea și înțelegerea bărbatului mai în vârstă și nerăbdarea infantilă și pasiunea bruscă a celui tânăr. Ultima parte se depărtează de schema normală folosită de Hong Sang-soo, oferind acest punct de vedere feminin și transformând-o pe Oki în protagonist. Cele patru părți sunt astfel construite, încât să funcționeze și independent și în același timp să creeze un tablou – ce-i drept, cam vag – al poveștii celor trei personaje. Plasarea în timp a fiecărui episod nu este  foarte clară pentru spectator, dar până la final evoluția fiecărei relații ne este clară.

Umorul nu pare niciodată a fi scopul secvențelor. Situațiile nu sunt comice, ci mai degrabă stânjenitoare. Personajele sunt foarte serioase în demersurile lor și, în ansamblu, nu simți mecanismele unei comedii. Contrastul dintre tenacitatea lui Jing și penibilul situației creează efectul comic. Gesturile și mimica personajelor au ceva infantil și sincer în ele. Mirări, supărări și veselii bruște și evidente te fac, mai degrabă, decât să ai impresia unei convenții pe care trebuie să o accepți, să te atașezi de personaje și să le simpatizezi într-un mod oarecum părintesc slăbiciunile, calitățile și bucuriile. Există o detașare și o simplitate în abordarea subiectului care îți oferă distanța și confortul necesar pentru a putea înțelege natura relațiilor dintre personaje. Nimic nu e dramatic, totul se poate regenera și un tip de bun-simț și cumpătare salvează personajele, fără însă a le ridiculiza prin umor.

Cadrele largi și neestetizante amplifică senzația de detașare față de subiect și creează impresia de firesc. Secvențele sunt filmate în modul cel mai confortabil pentru spectator, în așa fel încât povestea să fie redată clar și gesturile și reacțiile actorilor să fie vizibile. Zoom-urile și mișcările uneori neglijente ale camerei, precum și lumina, conferă un aspect de video filmului. Acest demers nu are însă scopul de a crea senzația de documentar, ci de a accentua lipsa de prețiozitate și de emfază în abordarea poveștii. „Filmul lui Oki” dă senzația că este foarte controlat și atent construit, dar, în același timp, și că este foarte personal. Hong Sangsoo e un regizor foarte coerent în maniera în care șlefuiește, cu fiecare film, aceleași tipuri de personaje, oferind nuanțe noi și încă un strat subțire de înțelegere complicatelor relații dintre oameni.

 

(articol publicat în numărul al 10-lea al Film Menu / aprilie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Tetro (SUA 2009, regie Francis Ford Coppola)

A religiosa portuguesa (Portugalia-Franţa 2009, regie Eugene Green)

Sedmikrasky (Cehia 1966, r. Vera Chytilova)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s