Rubber (Cauciuc)
Franța 2010
regie, scenariu, imagine, montaj Quentin Dupieux
muzică Quentin Dupieux și Gaspard Augé
cu Stephen Spinella, Roxane Mesquida, Wings Hauser, Jack Plotnick
Chiar dacă numele autorului acestui film nu vă spune nimic, știți cu siguranță despre cine e vorba: francezul Quentin Dupieux e mai curând cunoscut drept Mr. Oizo, a cărui muzică electronică făcea ravagii prin ’99; iar dacă nici asta nu vă spune mare lucru, nu trebuie decât să vă reamintesc de Flat Eric – maimuțoiul lui galben care se zbenguie dând energic din cap pe ritmurile tehno ale piesei „Flat Beat” ajungând până și în reclamele „Levi’s” – și o să știți imediat cine e personajul.
Între timp, după ce și-a regizat câteva videoclipuri și a făcut niște spoturi publicitare, continuând să scoată periodic albume, Mr. Dupieux face și film. După mediumetrajul „Nonfilm” (2002) și un prim lungmetraj (ratat) „Steak” (2007), el revine cu „Rubber” – un film indie care poate fi descris ca un film de groază din categoria „Obiect neînsuflețit prinde viață și face prăpăd” – dar căruia cel mai bine i se potrivește epitetul „trăsnit”.
Încă de la deliciosul prolog se înțelege de ce. În mijlocul unui drum din deșert se află înșirate mai multe scaune; apare o mașină de poliție care le dărâmă pe toate într-un slalom lent; mașina oprește câș și din portbagajul ei iese un polițist cu un pahar de apă în mână care începe să facă apologia noțiunii de „fără niciun motiv/(-ație)”, luând celebre filme hollywoodiene și aplicându-le această teorie; prologul e, de fapt, un avertisment pentru ce va urma.
În deșertul californian, un cauciuc abandonat pe jumătate îngropat în nisip prinde viață și, folosindu-se de puterile telepatice cu care descoperă că e înzestrat, începe să omoare tot ce-i iese în cale. Poftim idee haioasă pentru un scurtmetraj absurd, comic, cu tot ce trebuie, cu poantă jubilatoare la final. Numai că această idee nu conține suficient material pentru un lungmetraj, acțiunii îi mai trebuie cel puțin un plan – spre exemplu, alege Dupieux pentru noi – cel al unor spectatori care urmăresc de la distanță, echipați cu binocluri, cauciucul ucigaș – Robert pe numele său (după cum aflăm din genericul de final). Pelicula conține astfel un comentariu vis-a-vis de relația film-spectator, realitate-spectator, film-realitate. Ideea de a-i da filmului această nouă dimensiune i-a venit regizorului când a intrat într-o sală în care se proiecta primul său lungmetraj, iar sala era goală (văzându-l, pot să înțeleg de ce). Inocent, Dupieux și-a pus o întrebare – acest film al său există dacă nimeni nu-l vede? Adică, un fel de ghicitoarea preferată a postmoderniștilor – „când un copac cade într-o pădure, scoate vreun sunet dacă nu e nimeni acolo care să-l audă?”. Bun, și atunci ce se întâmplă cu Robert când nu mai e niciun spectator care să-l urmărească? Și ce se întâmplă când un spectator intervine în bunul mers al filmului?
Dar, de fapt, chiar de la „Nonfilm” Dupieux plecase într-o căutare asemănătoare; aici se ajunsese la un turnaj care avea loc în lipsa unei camere de filmat și a unei echipe de filmare, doar cu niște oameni care fac pe actorii, tot în peisajul unui deșert.
Dincolo de comentariul postmodernist, în „Rubber” primează aspectul jucăuș; filmul nu funCționează ca thriller/horror (așa cum se laudă), cât funcționează ca o comedie absurdă. În ciuda referinței pe care o tot face regizorul în toate interviurile la „Duel” („Duel pe autostradă”, 1971, r. Steven Spielberg), el nu poate să obțină același suspans și același efect neliniștitor cum face Spielberg pentru că, pur și simplu, un cauciuc – fie el chiar ucigaș – nu poate să aibă nimic înspăimântător, ba dimpotrivă. Sigur că și-a dat și Dupieux seama de asta când a început să filmeze, și aici intervine a doua referință cinematografică peste care dai în toate interviurile sale despre film: „Wall-E” (r. Andrew Stanton, 2008); în ambele filme, în prima parte urmărești niște chestii drăguțe care fac niște lucruri drăguțe, doar ca să te amuzi, „fără niciun alt motiv”; aici, urmărești încercările stinghere ale lui Robert de a face primii pași, cum bea apă dintr-o baltă ca un câine, cum își descoperă puterile distrugătoare, cum se privește într-o oglindă… pentru ca pe parcursul filmului să-ți dai seama uimit că vezi un film cum nu te-ai fi așteptat să vezi (în ciuda prologului-avertisment) – și că îți place mult.
(articol publicat în numărul al 10-lea al Film Menu / aprilie 2011)
Alte review-uri Film Menu:
Greenberg (SUA 2010, regie Noah Baumbach)
Gainsbourg, l’homme qui aimait les femmes (Franţa 2010, regie Pascal Forneri și Didier Varrod)
Das weisse Band (Austria-Germania-Franţa-Italia 2009, regie Michael Haneke)
La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)
Trash Humpers (SUA – Marea Britanie 2009, regie Harmony Korine)
Acţiuni Film Menu:
FILM MENU 