[Profil] : Jane Campion

Jane Campion – autor?

 


 

de Irina Trocan

 

Jane Campion este amintită ȋn lista sumară, transcrisă des și explicată rar, a femeilor-regizor notabile. Fiecare nou film al ei e privit de presa internațională ca o confirmare a talentului sau, dimpotrivă, ca o creație nesatisfăcătoare a unei cineaste de o asemenea statură. Filmele ei nu mai sunt judecate individual, dar foarte puțini din criticii care invocă reputația regizoarei ȋi și stabilesc meritele.

E parțial scuzabil: Jane Campion n-are o semnătură auctorială ușor de definit ȋn două-trei fraze, ca, de pildă, Arnaud Desplechin sau Roman Polanski; filmele ei bune sunt valoroase artistic din motive diferite. Pe de altă parte, opera ei nu poate fi considerată „cinema de autor”, cum a ajuns să fie catalogată, fără să fie evaluată ȋn totalitatea ei. Jane Campion merită titlul de „autor”, conform sensului vechi al termenului, doar dacă fiecare dintre filmele ei poate fi văzut ca o parte dintr-un ȋntreg, reflectȃnd o viziune asupra lumii proprie creatoarei lor; mai concret, merită titlul dacă toate filmele ei, oricȃt ar fi de diferite unul de altul, se disting de mainstream prin soluții pe care numai Jane Campion le-ar fi găsit, sau pe care numai ea le-ar fi adoptat – cu riscul de a incomoda spectatorii.

Ȋnceputurile

 

Consecvența stilistică a lui Jane Campion de-a lungul celor trei decenii ȋn industria filmului e discutabilă – dar voi insista asupra acestui aspect mai tȃrziu. Altfel, ar fi greu de ȋnțeles cum și-a cȃștigat titlul de autor – cȃnd, de fapt, explicația e una simplă: i-a fost atribuit ȋnainte să fi făcut destule filme ȋncȃt să i se poată discerne inconsecvențe stilistice; i-a fost atribuit ȋnainte chiar să fi făcut primul lungmetraj.

Jane Campion, născută ȋn Noua Zeelandă, s-a ȋnscris ȋn 1981 la Australian Film and Television School, știind că un loc ȋn facultate -unde erau admiși puțini studenți- ȋi garanta un loc ȋn cinematografia australiană. Și-a propus să regizeze cȃt mai multe filme ȋn timpul școlii. Ȋn anul următor, la 28 de ani, a filmat „Peel: An Exercise in Discipline” (după un scenariu de Gerard Lee). Conform declarațiilor lui Campion, scurtmetrajul n-a prea fost agreat de profesori; ȋn schimb, a fost premiat la Cannes. A urmat o serie de scheciuri (scrise tot de Gerard Lee) denumită generic „Passionless Moments”; la fel ca „Peel”, „Passionless Moments” se concentrează asupra unor ȋntȃmplări aproape banale, relatate cu umor mucalit, iar regia lui Campion –stridentă, optȃnd pentru contraste luminoase puternice și lentile deformatoare- transformă scenele cotidiene ȋn imagini bizare. Pȃnă la debutul ȋn lungmetraj cu „Sweetie”, ȋn 1989, Jane Campion ajunsese o tȃnără cineastă intens mediatizată și susținută de critici.

Mostre de talent

 

Trebuie spus din capul locului că filmele cele mai reușite din cariera ei nu sunt cele mai ambițioase, și invers. „Sweetie” e o comedie despre niște australieni excentrici din suburbie – moștenitor al unui sub-gen din cinematografia națională care părea să-și fi obosit de multă vreme publicul; e departe de a fi o meditație filozofică, profundă și coerentă, pe tema (a)normalității, dar nu i se poate nega inventivitatea. Unghiurile neobișnuite alese de Campion și directoarea de imagine Sally Bongers și culorile vii –o parte semnificativă a fiecărei fotograme e verde deschis- fac idiosincraziile personajelor să pară la locul lor pe ecranul de cinema; și, de bine, de rău, se poate spune același lucru despre următorul film făcut de Jane Campion.

An Angel at My Table” (1990) este ecranizarea autobiografiei lui Janet Frame, cea mai cunoscută și cea mai retrasă scriitoare neozeelandeză. Subiectul oferă nenumărate posibilități de abordare pe care Jane Campion și scenarista Laura Johnson le lasă neatinse; protagonista lor nu impresionează prin altceva decȃt timiditate. Și totuși, o astfel de poveste e preferabilă unui film biografic care ȋși glorifică personajul principal doar pentru că acesta poartă numele unei personalități care a rămas ȋn istorie – dar voi vorbi mai tȃrziu despre „Bright Star”.

„In the Cut” (2001) -un thriller erotic despre o profesoară singură, atrasă de un polițist pe care ȋl suspectează de crimă- e desconsiderat, de obicei, ca un film de duzină. E adevărat că „In the Cut” are un scenariu neplauzibil, previzibil, discontinuu, extrem de ușor de atacat (cu toate că asta nu e chiar surprinzător, ȋntr-un film de Jane Campion); dar ar trebui lăudată munca meticuloasă a directorul de imagine Dion Beebe,  care face străzile New York-ului să arate primejdioase, iar casa protagonistei – un mediu protector.

Jane Campion autor?

 

Totuși, aprecierile enumerate mai sus nu sunt suficiente pentru a o declara pe Jane Campion „autor” și, după cum spuneam, puțini dintre cei care o numesc astfel ȋncearcă să motiveze folosirea termenului. Cel mai frecvent argument adus de apologeții ei e persistența cu care ȋși alege protagoniste diferite de oamenii din jurul lor. Numai că ceea ce e perceput ca unitate tematică e mai degrabă un defect de dramaturgie recurent: indiferent de mentalitatea și acțiunile lor, protagonistele lui Campion sunt construite ca ținta empatiei necondiționate a spectatorilor.

Se ȋntȃmplă ca eroinele din două filme diferite să aibă valori diametral opuse – una respinge cu totul ceea ce alta adoră-, dar spectatorii trebuie să le admire pe amȃndouă pentru că, ȋn felul lor, sunt speciale. Frannie din „In the Cut” are libertatea pe care Isabel Archer din „The Portrait of a Lady” și-o dorește, numai că pe ea o deprimă singurătatea. Kay din „Sweetie” disprețuiește ȋn sora ei exact egoismul iresponsabil care, pentru Ruth din „Holy Smoke” (1999), e salvator. Sigur, se poate contesta că principiile de viață ale personajelor lui Campion nu prea contează -că intriga depinde prea puțin de acțiunile lor-, și, ȋn definitiv, nimeni nu laudă filmele regizoarei pentru maturitatea lor. Dar cum poate fi numită Jane Campion o autoare –o cineastă implicată personal ȋn desăvȃrșirea operelor ei-, dacă un aspect atȃt de important precum etica ȋi este indiferent?

Un alt segment al susținătorilor lui Campion o laudă pentru tăria de a solicita libertate creativă deplină – dreptul de a face filme cum vrea ea. O asemenea reușită ar fi, ȋntr-adevăr, impresionantă ȋn cazul unui regizor de la Hollywood, unde producătorii le impun cineaștilor norme stricte și scopul unui film nu e să inoveze cinematografia mondială, ci să aducă profit; ȋnsă ȋn Australia, libertatea regizorilor e de la sine ȋnțeleasă.

Viziunile altora

 

Acestea fiind zise, nu se poate susține că Jane Campion nu e o cineastă notabilă pentru că personalitatea ei nu modelează inconfundabil fiecare film. Există regizori care sunt remarcabili tocmai pentru că sunt proteici, pentru că sunt perfect capabili să ȋși ȋnsușească orice tip de material, să ȋnțeleagă viziunea altora și să-i dea viață.

Jane Campion a avut suficiente ocazii să-și dezvăluie un astfel de talent. Doar că felul ȋn care abordează subiectele –rezonează parțial cu ele și accentuează o parte a poveștii ȋn detrimentul alteia, fără să se gȃndească la echilibrul ansamblului– o face, inevitabil, superficială. Ȋntrebată de ce a vrut să ecranizeze autobiografia lui Janet Frame, Campion răspunde că i-a amintit de copilăria ei ȋn Noua Zeelandă – și, ȋntr-adevăr, asta e memorabil din filmul „An Angel at My Table”; celelalte episoade –scrierea primelor texte, internarea scriitoarei ȋn spitalul de psihiatrie, primele semne de recunoaștere a talentului literar al lui Janet Frame- sunt relatate ȋn treacăt.

Vorbind despre „Bright Star” (2009), filmul ei despre John Keats, Campion relatează că voia să ȋnțeleagă mai multe despre literatură, așa că a citit o biografie a poetului romantic, din care a impresionat-o mai ales corespondența lui cu tȃnăra Fanny Brawne. „Bright Star” e o melodramă convențională, cu decoruri și costume de epocă, pe parcursul căreia sunt recitate cu fiecare ocazie versuri de Keats. Presupun că nu e cazul să explic pe larg că un asemenea film nu necesită un efort creativ prea mare, și nu riscă să tulbure ȋn vreun fel obișnuințele spectatorilor; și presupun că nu e nevoie să dezvolt ideea că folosirea reputației lui John Keats e un truc ieftin, căci „Bright Star” nu face nimic altceva decȃt să recicleze clișeul de artist sărac, neglijat de critici și mort ȋn floarea vȃrstei, clișeu care ar putea stoarce compasiune din cele mai ȋmpietrite inimi.

Ȋn schimb, merită discutat pe larg „The Portrait of a Lady” (1996) – merită examinate cu atenție deformările pe care le suferă personajele lui Henry James, ȋn interpretarea lui Jane Campion. Filmul ȋi este fidel sursei literare, ȋntr-un sens rudimentar – scenariul Laurei Johnson copiază aproape toate episoadele romanului- numai că, ȋn proza lui Henry James, firul narativ e doar un pretext ca protagoniștii să mediteze la ceilalți -și la ei ȋnșiși- ȋn lumina ultimelor evenimente; comportamentul celorlalți li se pare opac, și fac eforturi să le deducă intențiile și gȃndurile.

Ȋn roman, Isabel Archer respinge doi pețitori –unul agreabil și unul excelent- pentru că nu vrea să se instaleze comod ȋntr-un colț izolat ȋnainte să cunoască mai bine viața. Vărul ei Ralph, singurul ei observator pasiv, ȋi ascultă năzuințele confuze și concluzionează cu admirație că Isabel „vrea să se arunce ȋn lume”. E adevărat că Isabel are spirit de aventură –acel elan tineresc care niciodată nu face casă bună cu chibzuința-, dar plonjarea ei ȋn lume e mai puțin fizică decȃt o crede Jane Campion. Ȋndrăzneala protagonistei lui James e să nu lase soarta să hotărască pentru ea, să vadă tot ce ȋi poate oferi lumea și ce poate oferi ea ȋn schimb. Ȋndrăzneala protagonistei lui Campion –mult mai prozaică decȃt aspirația spre luciditate- e să nu se conformeze regulilor de bună purtare ale vremii.

Nu e o problemă ȋn sine că Jane Campion vede lucrurile altfel decȃt Henry James. Există adaptări –ale lui Stanley Kubrick, de exemplu- care neglijează cu totul viziunea sursei literare. Cea mai mare problemă a filmului nu e nici măcar că trivializează o capodoperă. Dar Jane Campion și Laura Johnson nu știu ce ȋntȃmplări să aleagă și cum să le dezvolte, cum să ȋnlocuiască resursele literaturii cu cele ale cinematografului. Ideea lor de „vizualizare” e să facă toate personajele ușor de descifrat de la prima vedere, să transforme toate deznădejdile lor secrete ȋn manifestări exterioare. Dacă, ȋn carte, noblețea lui Isabel Archer reieșea din maturitatea cu care ȋși asuma greșeala și ȋi suporta consecințele ȋn tăcere, ȋn film, Isabel (Nicole Kidman) se consideră o victimă a societății opresive – și plȃnge ȋncontinuu. Și-atunci, ce poate fi mai ridicol decȃt replica –preluată din roman- a lui Ralph, care, după ce o privește minute bune cum plȃnge, exclamă cu patos: „Cȃt de mult trebuie să suferi…”?

Un film reprezentativ

 

Din motivele enunțate mai sus, nu poate fi ales -ca ȋn cazul autorilor- un film reprezentativ pentru opera regizoarei; dar, dintr-o serie de criterii, „The Piano” (1993) a ajuns emblematic pentru Jane Campion. Pe scurt, povestea, plasată ȋn secolul XIX, ȋncepe așa: Ada, o tȃnără văduvă mută (Holly Hunter) călătorește cu fiica ei (Anna Paquin) din Scoția ȋn Noua Zeelandă, să-l ȋntȃlnească pe Stewart (Sam Neill), bărbatul cu care tatăl femeii i-a aranjat să se mărite. Ajunse pe coasta neozeelandeză, cele două rămȃn pe plajă cu bagajele –inclusiv pianul de care Ada e foarte atașată- ȋn așteptarea lui Stewart. Cȃnd acesta sosește, ȋnsoțit de un grup de Maori (băștinașii cu care coloniștii intră foarte des ȋn contact, sau ȋn conflict), hotărăște că pianul e prea greu să fie dus ȋn primul transport și trebuie lăsat, deocamdată, pe plajă. E o premisă excelentă, care ar putea fi dezvoltată fără complicații narative, metafore forțate și efuziuni lirice; ceea ce nu ȋnseamnă că așa e dezvoltată. O mare parte din timp e ocupat de relația extraconjugală a Adei cu un bărbat (singuratic și sensibil) căruia ȋi dă lecții de pian, iar episoadele idilei sunt prezentate ȋn paralel cu activitățile de zi cu zi ale lui Stewart, ȋncȃt să se creeze suspans („Va afla soțul, nu va afla?”).

„The Piano” a fost premiat cu „Palme d’Or” și s-a impus ca un film reprezentativ pentru cinematografia australiană (pentru că a fost produs din fonduri australiene) și neozeelandeză (pentru că a fost filmat ȋn Noua Zeelandă și evocă un moment din istoria națională). A stȃrnit dezbateri privind discursul feminist, modalitatea de reprezentare a aborigenilor, conflictul cultural ȋntre coloniștii cu mentalitate capitalistă și nativii care venerau natura. Fiecare dispozitiv scenaristic menit să stȃrnească mila sau să precipite dezvăluirea infidelității a fost analizat minuțios ca semnificant al viziunii despre lume a lui Jane Campion. S-au emis mult mai multe interpretări asupra filmului decȃt judecăți estetice.

Și totuși, oricȃte defecte ar avea, „The Piano” e o dovadă concludentă că tupeul și energia lui Jane Campion sunt mai utile ȋn cinema –o artă colaborativă- decȃt oriunde altundeva. Personajul Adei, un rol pe care Holly Hunter a insistat mult să-l primească, e ȋmbogățit de interpretarea actriței, iar peisajele sălbatice filmate de Stuart Drysburgh (coasta noroioasă a insulei și pădurile dese) contribuie mult la atmosfera filmului.

E interesant de văzut cum arată aceeași lume cȃnd crearea ei depinde cu totul de Jane Campion: ȋn urma succesului critic și comercial al filmului, cineasta și-a rescris scenariul sub forma unui roman* de calitate literară ȋndoielnică; iată un fragment: „Dincolo de un țărm pustiu, ȋn apropierea marginii unei țări ȋndepărtate, ȋntr-un tărȃm al ferigilor masive și al păsărilor fără zbor, o mică barcă se iți, tăindu-și calea prin unduirile și stropii apei. Ȋn mijlocul mării tumultoase, Ada McGrath și fiica ei Flora fuseră luate pe sus din barcă și cărate ca niște jertfe umane pe umerii marinarilor. Voluminoasa rochie neagră a Adei se ȋntindea peste brațele și spinările bărbaților; ea se chinuia să păstreze o umbră de demnitate, hotărȃtă să nu strige.”

Subiect de studiu

 

Așadar, originalitatea lui Campion e chestionabilă și, judecȃnd strict după calitatea filmelor ei, volumul de lucrări de filmologie care o aleg ca subiect e nejustificat. Dar poate că Jane Campion e mai interesantă ca fenomen cultural decȃt ca regizor. De-a lungul carierei, a fost promovată (ȋn odine aleatoare) ca: tȃnără cineastă de geniu; femeie-cineast, singură ȋntr-o industrie a bărbaților; tȃnăr talent care are nevoie de susținere internațională ȋnainte să fie recunoscut ȋn țara de origine; reprezentantă de marcă a cinematografiei australiene; reprezentantă de marcă a cinematografiei neozeelandeze; model de urmat pentru cineaste aspirante.

Studiul lui Deb Verhoeven** e o noutate binevenită ȋntre lucrările despre Jane Campion; tratează cariera cineastei nu prin analiza evoluției stilistice –unghi care, după cum am demonstrat, nu e foarte ofertant-, ci reunind polemicile declanșate de-a lungul vremii de filmele lui Jane Campion și de imaginea publică a acesteia. Arată cum ȋnvestirea precoce cu titlul de autor intervine ȋn primirea ulterioară a filmelor: criticii care i-au lăudat unicitatea viziunii ȋncă din anii de școală s-au crezut obligați să caute urme ale acestei viziuni ȋn primele ei lungmetraje, să descopere similarități stilistice ȋntre filme care erau ȋn mod evident diferite; jurnaliștii conștiincioși, convinși că Jane Campion e creierul din spatele tuturor deciziilor, ȋi cer, ȋn interviuri, explicații precise privind semnificația anumitor elemente vizuale sau dramaturgice; detractorii ȋncheie atacul asupra oricărui film de-al ei concluzionȃnd că Jane Campion nu-și (mai) merită reputația – deși Campion ȋnsăși se declară intimidată de așteptătile ridicate cu care este primit fiecare nou film; și, cu toate că geniul ei e mai degrabă o iluzie care se autopropagă decȃt o calitate demonstrată, implicarea regizoarei ȋntr-un proiect ȋi crește acestuia șansele să fie finanțat și distribuit ȋn circuitul internațional.

Verhoeven e inspirată să găsească ȋn Jane Campion un bun exemplu al denaturării conceptului de „autor”. Ȋn anii ʼ50, cȃnd revista „Cahiers du cinéma” a introdus termenul ȋn critica de film, rolul regizorului ȋn modelarea produsului finit era neglijat; publicul francez cultivat prețuia mai mult filmele cu o sursă literară respectabilă sau cu nume sonore ȋn distribuție, iar critica se concentra asupra elementelor de limbaj cinematografic (independent de intenția cu care sunt folosite ȋntr-un film anume) și a impactului estetic și social al ultimelor apariții. Critica auteuristă propunea interpretarea filmelor ca pe o formă de expresie personală, a cărei calitate depinde de calitatea artistului -regizorul- care o concepe. Primii autori descoperiți de „Cahiers du cinéma” au fost cineaști ale căror filmografii (deja consistente) demonstrau un stil particular stabil -ȋn mod evident datorat acestora-, un stil personal trecut cu vederea de alți critici.

Ei bine, altfel stau lucrurile astăzi. Regizorul nu mai e de mult omul din umbră; pȃnă și cei mai puțin ambițioși dintre cronicari au tentative de definire a stilului regizoral, iar numele autorilor consacrați atrage publicul cinefil ȋn săli (și tocmai de aceea, e rentabil să fie consfințiți autorii cȃt mai devreme). Mai mult, unui regizor i se cere să fie și interpretul propriului film – dacă, ȋn anii ʼ50, criticilor le revenea rolul de a descoperi motivația din spatele deciziilor unui cineast, acum, acesta trebuie să-și declare singur intențiile. Se ȋntȃmplă uneori să fie creditat un regizor pentru un film ale cărui calități provin din talentul colaboratorilor -și cred că am demonstrat că este cazul lui Jane Campion-, dar, paradoxal, și ȋn acest caz se poate spera ca următoarele proiecte să-și merite finanțarea: sub conducerea slabă a unui astfel de regizor pot lucra la film colaboratorii săi talentați.

Ȋn schimb, Deb Verhoeven e mai puțin pertinentă cȃnd face apologia lui Campion. Fără să ȋși propună o evaluare riguroasă, autoarea cărții dă de ȋnțeles că reputația lui Jane Campion s-a consolidat printr-un amestec de bunăvoință a criticilor și de istețime a producătorilor ȋn care beneficiara n-a avut nimic de zis, deci, practic, dezamăgirea cinefililor care se duc, ȋncrezători, să-i vadă filmele nu i se poate imputa realizatoarei lor. După logica lui Verhoeven, Jane Campion merită cruțată pentru că a fost supraevaluată fără voia ei.  Sugerează că regizoarea stȃrnește ostilitate pentru că nu se conformează modelului tradițional (și desuet) de autor: un poet care se oferă pe sine, ȋn opere, interpretării criticilor –dar care e incapabil să-și comenteze singur creația-, un cineast dezinteresat de aspecte lumești precum promovarea propriei imagini și genurile populare de film. Ȋn primul rȃnd, Verhoeven ȋși apără cauza falsificȃnd conceptul tradițional de autor: Alfred Hitchcock e un exemplu de autor (după criterii tradiționale) care nici n-a respins genurile comerciale, nici n-a ezitat să-și deconspire tehnicile. Insinuȃnd că Jane Campion e judecată aspru pentru că, prin inconsecvența ei, frustrează așteptările criticilor obișnuiți să nu mai caracterizeze filme, ci să caracterizeze cineaști, Verhoeven ratează calitățile esențiale ale criticii auteuriste – examinarea atentă a filmelor și recunoașterea contribuției personale. Ȋn al doilea rȃnd, Jane Campion nu merită judecată aspru pentru că i s-au acordat titluri de noblețe necuvenite, sau pentru că filmele ei sunt din ce ȋn ce mai comerciale, sau pentru că a acceptat să ȋși promoveze intensiv imaginea; Jane Campion merită judecată aspru pentru că este o cineastă mediocră.

* The Piano: A Novel, Jane Campion, Miramax Books, 1995
** Jane Campion (Routledge Film Guidebooks), Deb Verhoeven, Routledge, 2009

 

(articol publicat în numărul al 7-lea al Film Menu / octombrie 2010)

 

Alte profiluri Film Menu:

Apichatpong Weerasethakul

Raymond Depardon

Claire Denis 

Wes Anderson 

Sidney Lumet

Agnes Varda

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s