[Review] : Go Get Some Rosemary

Go Get Some Rosemary

 

SUA – Franţa 2009

regie şi scenariu Ben şi Joshua Safdie

imagine Brett Jutkiewicz, Joshua Safdie

montaj Ronald Bronstein, Ben & Joshua Safdie, Brett Jutkiewicz

cu Ronald Bronstein, Sage & Frey Ranaldo

 


 

de Andrei Dobrescu

 

Cu titlul lui excentric, „Go Get Some Rosemary” este cel de-al doilea lungmetraj al echipajului Ben și Joshua Safdie, care povestesc cu umor negru amănunte autobiografice într-o stilistică á la Cassavetes.

Frații Safdie fac dreptate unei galerii de marginali, de amețiți iluzorii, de ciudați și neînțeleși care populează Big Apple-ul american. Când povestesc, o fac cu delicatețe și umor, rememorând perioada de huzur din anii ’70. Și așa apare Lenny (Robert Bronstein), un proiecționist pârlit din Manhattan, tatăl divorțat a doi băieți, care se găsește în perioada de două săptămâni din an în care trebuie să aibă grijă de puștani.

În cel mai pur stil new-yorkez, filmul începe în momentul în care Lenny sare gardul dinspre Central Park, cu un hot-dog în mână. Săritura nu-i reușește și se trezește cu fundul pe pământ și hot-dog-ul împrăștiat în jurul lui. După câteva secunde de uimire, se tăvălește râzând pe iarbă. Sunt elemente care plasează acțiunea, la fel de clișeistice ca un bucureștean mâncând o merdenea în fața Casei Poporului. Ceva însă nu se potrivește. Începutul șochează prin bizarerie. Nu știm încă cine e măscăriciul ăsta care face tumbe prin parc cu mânile pline de muștar & ketchup. Și când îl găsim în secvența următoare în fața unei școli unde își așteaptă copiii, ce putem înțelege de aici?

Abia puse în context cele două secvențe capătă sens. Avem de-a face cu un  personaj văzduhist și simpatic, care nu reușește să-și joace rolul de tată, pentru că emoţional este la fel de dezvoltat precum copiii pe care îi are în grijă. Odată ideea trasată, povestea se derulează printr-o serie de gaguri puse laolaltă de improvizația controlată a fraților Safdie și de prestația  convingătoare a lui Ronald Bronstein. Filmul nu are propriu-zis o acțiune, ci o serie de întâmplări din care Lenny iese mai mult sau mai puțin șifonat.

Sage și Frey, cei doi puștani din film (jucați de copiii chitaristului de la Sonic Youth) sunt mai degrabă niște parteneri pentru Lenny decât o responsabilitate. Încearcă să-i impresioneze la fel cum ar face-o un băiat de vârsta lor. Traversează strada mergând în mâini, se luptă cu ei în garsonieră, îi ia într-o excursie inedită spre nordul statului, le arată cum se fac tăieturile pentru proiecție cu „arsura de țigară”.

Problemele încep atunci când Lenny trebuie să aibă grijă de ei, un lucru pe care evident nu-l înțelege. În seara în care a epuizat toate variantele de baby-sitter de prin vecini și este chemat urgent la muncă, alege cea mai sigură variantă – își sedează copiii, care rămân trei zile într-un somn comatos. Este prima dată când Lenny își dă seama că le-a făcut rău copiilor. Panica în care intră, deloc productivă, îl trimite prin oraș, prin baruri, la secția de poliție după ce a mâzgălit pereții cu graffiti. De peste tot încearcă să sune acasă, sperând că puștanii s-au trezit, și îngrozindu-se în același timp la gândul că ar putea să se trezească singuri în apartament. Coșmarul lui nu se termină nici când copiii își revin într-un final, și continuă personificat într-un țânțar uriaș cu care se luptă în timpul somnului și care însumează toate lucrurile rele de care trebuie să-și ferească copiii.

Film independent turnat pe 16 mm, realizat cu camera în mână, în stil guerilla, cu câteva efecte speciale intenționat grosiere, cu un Robert Bronstein care improvizează perfect, și o  apariție cameo din partea lu Abel Ferrara, „Go Get Some Rosemary” este un tonic de vară, exuberant și nostalgic în același timp.

De ce filmul nu are o morală? De ce nu se termină într-o cheie obișnuită în care tatăl iresponsabil să-și piardă dreptul asupra copiilor săi traumatizați? Pentru că filmul nu este un rechizitoriu, ci un portret făcut cu candoare unuia dintre cei mai aiuriţi părinți văzuți pe ecrane. Pofta lui de viață, energia lui sunt contagioase. Lenny nu are timp să stea. Lenny nu are timp să piardă. Lenny e poate un proiecționist pârlit și un tată aiurit, dar măcar este mereu impulsionat de intenții bune. Cel mult este mirat când cineva îl refuză sau nu-l înțelege.

Finalul este singurul moment dramatic al filmului, pentru că Lenny își pierde umorul și entuziasmul. Își dă seama că a rămas singur. Hotărârea lui e să-și răpească copiii după ce perioada de două săptămâni s-a încheiat și să se mute cu ei în Queens. Este serios pentru că ne arată îndârjirea și încăpățânarea unui bărbat care nu poate face ca lucrurile din jurul lui să fie așa cum ar vrea.

Și așa își fură copiii de la școală, își împachetează lucrurile în frigider și cheamă un camion din care este dat jos până la urmă, în mijlocul New York-ului. Plecarea cu frigiderul în spate prin Manhattan este un râsu’-plânsu’, ceva care ne spune că Lenny nu e un om rău, ci doar că a rămas emoțional la vârsta copiilor lui. Și în asta constă întreaga frumusețe a filmului – nu este un proces în care să fie descoperiți vinovați, nici pe departe. Este omagiul unui om sucit.

 

(articol publicat în numărul al 10-lea al Film Menu / aprilie 2011)

 

Alte review-uri Film Menu:

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

Taking Woodstock (SUA 2009, regie Ang Lee)

The Social Network (SUA 2010, regie David Fincher)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s