printesa din montpensier

[Review]: La princesse de Montpensier

La princesse de Montpensier (Prinţesa din Montpensier)

 

Franţa – Germania 2010

regie Bertrand Tavernier

scenariu Bertrand Tavernier, Jean Cosmos, François – Olivier Rousseau

imagine Bruno de Keyzer

montaj Marie Deroudille

sunet Elisabeth Paquotte

muzică Philippe Sarde

cu Mélanie Thierry, Lambert Wilson, Gaspard Ulliel

 


 

de Irina Trocan

 

„La princesse de Montpensier” e adaptat după o povestire scurtă de Madame de La Fayette, scrisă ȋn secolul XVII, care se ȋncheie așa: „Muri ȋn puține zile, ȋn floarea vȃrstei, una din cele mai frumoase prințese de pe lume și care ar fi fost fără ȋndoială cea mai fericită, dacă virtutea și prudența ar fi condus toate faptele sale.” Filmul regizat de Bertrand Tavernier păstrează schema narativă a prozei scurte – mai precis, șirul de interacțiuni dintre prințesa eponimă și admiratorii ei – și abandonează tonul moralizator desuet, dar e discutabil dacă ȋl ȋnlocuiește cu ceva consistent.

Ȋn cinematografia franceză există o categorie de filme denumită peiorativ „tradiția calității” – cea ȋmpotriva căreia s-au revoltat cineaștii din Nouvelle Vague, numind-o „cinematografia lui tăticu’”-, care pretind că adaptează opere literare cu subiect istoric, dar mai degrabă se folosesc de prestigiul sursei literare și de vagul interes al publicului pentru perioada istorică tratată ca să dea respectabilitate unor drame facile, puse ȋn scenă fără mare efort regizoral.

„La princesse de Montpensier” nu e din aceeași serie. O parte semnificativă e filmată ȋn stil ciné-vérité, iar fundalul e ȋntotdeauna populat – ca și cum camera s-ar ține după protagoniști ȋn vreme ce alții și-ar vedea de treburile lor, insensibili la frămȃntările eroilor. Oricȃnd stau să se dezlănțuie nevrozele amoroase, există cȃțiva servitori care roiesc prin preajmă, obligȃndu-i la prudență pe ȋndrăgostiți. Iar interpretările actorilor sunt lipsite de rigiditatea monotonă, „de epocă”, din alte filme istorice, așa că evoluțiile lor, ȋn limitele ȋnguste ale intrigii, au mult mai multe nuanțe.

Marie (Mélanie Thierry) ȋi e dată ȋn căsătorie prințului de Montpensier, ȋnsă spre nefericirea ei ȋl iubește din copilărie pe ducele de Guise (Gaspard Ulliel), și, ca și cum n-ar fi destul, fără voia ei ȋl vrăjește pe contele de Chabannes (Lambert Wilson) și ȋl ispitește pe ducele de Anjou (Raphaël Personnaz). Fiindcă filmul se vrea mai profund decȃt o farsă, probabil vă veți ȋntreba cum se poate ca toți bărbații din ținut să fie interesați de aceeași femeie (chiar una care e isteață, voluptoasă, și cu zestre); sunt cȃteva indicii că pasiunile lor aparent mistuitoare coexistă cu alte preocupări pe care ea nu le sesizează, numai că scenariul e prea confuz ca să urmărească consecvent ideea. Marie oscilează ȋntre ȋncȃntarea că farmecele ei au efect și deznădejdea că farmecele ei au efecte secundare – cum trăiește ȋntr-o societate patriarhală, e datoare să demonstreze calitățile (și să afișeze imaginea) unei soții dedicate.

Evidențiind lipsa de libertate a fetei, „La princesse de Montpensier” e modern ȋntr-un sens mai puțin naiv sau alarmist ca, de pildă, „The Duchess” (regia Saul Dibb, 2008). Dincolo, ducesa interpretată de Keira Knightley părea să știe că tratamentul pe care i-l aplică soțul e inechitabil și nedelicat, și părea să știe și cum să-și facă singură dreptate. Aici, Marie e revoltată cȃnd i se spune, ȋn ajunul nunții, că se va obișnui ȋncet-ȋncet cu situația, dar mai tȃrziu ȋi pasează sfatul unei prietene ȋn ajunul nunții ei; și-a ȋnvățat lecția ȋntre timp.

Altfel, filmul n-are un discurs ȋnchegat referitor la perioada istorică ȋn care se plasează. Luptele ȋntre catolici și protestanți sunt doar un pretext bun ca bărbații să plece de acasă, iar Noaptea Sfȃntului Bartolomeu e doar un moment bun ȋn care Chabannes să fie omorȃt fără să fi scos el primul sabia; nici războiul, nici religia nu par să-i stȃrnească nimănui pasiuni mai mari decȃt prințesa de Montpensier. Nu cred că filmul lui Bertrand Tavernier ar fi ȋnfuriat cineaștii din Noul Val – mizanscena lui e inventivă și stilul nu e pretențios -, dar se folosește de preconcepția spectatorilor că oamenii din alte epoci aveau aceleași gesturi și aceleași simțăminte – erau doar, poate, un pic mai nobili decȃt cei de astăzi. Bineȋnțeles, această preconcepție este demontată de autori ambițioși ca Eric Rohmer sau Jacques Rivette ȋn filmele lor istorice, unde realitatea nu pare nicicȃnd „realistă” și reacțiile spontane declanșează gesturi aparent teatrale; miza lor nu e să ne „apropie” trecutul, să-l „umanizeze” aplatizȃnd diferențele, ci tocmai să ne dea ocazia să-l studiem de la distanță. Rohmer și Rivette ȋndrăznesc să presupună că un spectator de filme istorice este interesat de istorie.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s