de-rouille-et-d-os

[Festivaluri]: Les Films de Cannes à Bucarest (2)

Les Films de Cannes à Bucarest (2)
ediția a 3-a
București 19-25 octombrie 2012

festival_de_cannes

de Olivia Căciuleanu, Răzvan Dutchevici, Diana Mereoiu, Ioana Moraru

beasts-of-the-southern-wild02

Beasts of the Southern Wild (2012)

Beasts of the Southern Wild

SUA 2012
regie Benh Zeitlin

În ciuda sfatului autorităţilor, Hushpuppy şi tatăl ei nu părăsesc locul. Sunt legaţi de peticul lor de pământ. Nu au nevoie de acte de caritate şi nici ca alţii să hotărască ce e mai bine pentru ei. El, văzut alternativ ca o figură ameninţătoare şi una protectoare, încearcă să o educe pe fetiţă să poată trăi independent. Pe lângă ataşamentul faţă de casă, pe care o vede ca fiind cel mai frumos loc de pe pământ, ea moşteneşte de la tată şi un temperament vulcanic care face din ea o sfârlează aprigă.
Un basm modern al nedomesticirii, „Beasts of the Southern Wild” este asemănător într-o oarecare măsură lui „Winter’s Bone” (2010, regie Debra Granik): an indie sweetheart, apreciat la festivalul indie prin excelenţă, Sundance, care aduce publicul în centrul unei comunităţi neconvenţionale, evidenţiind „exotismul” ei.
Printre altele, „Beasts of the Southern Wild” este despre înfruntarea pericolului propriei dispariţii. Prin voice-over, Hushpuppy îşi dezvăluie intenţiile cu această poveste – ca peste câteva milioane de ani oamenii de ştiinţă să ştie că au fost odată o fetiţă şi tatăl ei care au trăit în zona Bathtub. Aşa cum în ziua de astăzi se ştiu informaţii despre cei ce au trăit cu milenii în urmă datorită semnelor lăsate de aceştia, tot astfel şi protagonista vrea să lase ceva palpabil care să îi confirme existenţa. Imitând oamenii peşterilor, desenează pe pereţii casei şi ai unei cutii de carton sub care se ascunde. Însă rămăşiţele dispar când focul cuprinde casa. În ciuda încercărilor, e posibil ca ea şi locuitorii din Bathtub să fie uitaţi.
Pornind de la ideea că felul în care copiii înţeleg lumea este prin folosirea imaginaţiei, se adoptă convenţia realismului magic. Abordarea perspectivei lui Hushpuppy ca punct de vedere din care e spusă povestea funcţionează ca o motivare a alurii de basm pe care o ia filmul. Topirea gheţarilor care cauzează inundaţia din Bathtub este reimaginată sub forma unor animale preistorice care se apropie încet şi ameninţător de localitatea fetei. Totuşi, pe lângă primejdia pe care o reprezintă, ele sunt şi o promisiune ca fetiţa şi tatăl ei să nu fie uitaţi întru totul. Tot realismul magic este cel care o invocă pe mamă, o femeie care umple casa cu absenţa ei. Pentru Hushpuppy, dispariţia ei, ca şi întreaga persoană, sunt învăluite în mister, tot ce a rămas în urmă fiind un tricou şi o voce închipuită, a conştiinţei.
Filmul vrea să integreze o poveste personală într-un context mult mai larg, mergând pe ideea interdependenţei. Dacă o parte a întregului, fie ea oricât de mică, nu funcţionează aşa cum trebuie, atunci tot întregul va fi afectat. Acest principiu se aplică de la boala tatălui până la fenomenul încălzirii globale ce cauzează inundarea zonei.
Dificultatea în ecranizarea unei asemenea poveşti stă în riscul de a cădea într-una dintre cele două extreme: fie glorificarea sărăciei, fie exagerarea mizerabilismului. Găsirea unui echilibru cere un reglaj fin al felului în care este abordat subiectul. Prezentarea locuitorilor din Bathtub cade uneori într-o descriere tipică a americanului sărac din Sud, ce trăieşte în afara societăţii capitaliste. De la mitizarea mamei (care îl cucereşte pe Wink atunci când, îmbrăcată doar într-o cămaşă, împuşcă un crocodil) până la gustul pentru alcool al unui Cajun, personajele sunt investite cu anumite calităţi care au ajuns să ţină mai mult de folclorul sudist decât de realitate. În final par mai degrabă imagini a ceea ce şi-ar închipui alţii, din exterior, despre o asemenea comunitate. (Diana Mereoiu)

de-rouille-et-d-os

De rouille et d’os (2012)

De rouille et d’os

Franța – Belgia 2012
regie Jacques Audiard

„De rouille et d’os” vine cu un CV impresionant: este regizat de Jacques Audiard – care a semnat regia ultra-lăudatelor „De battre mon cœur s’est arrêté” („Şi inima mi se opri din loc”, 2005) şi „Un prophète” („Un profet”, 2009) –, a fost prezentat în competiţia oficială de la Cannes în 2012, acţiunea se petrece pe Coasta de Azur, iar Marion Cotillard apare în toată splendoarea celor două treimi trupeşti pe care i le dictează personajul. Şi dacă nu era suficient, acest personaj se îndrăgosteşte de un pugilist amator. Dar de ce oare anumite filme valorează mai puţin decât părţile lor componente luate separat?
Ali (Matthias Schoenaerts) şi fiul său, Sam, ajung în Antibes, unde el se angajează bouncer într-un club. Aici o cunoaşte pe Stéphanie (Marion Cotillard). Legătura dintre cei doi este greu de explicat. Ali o cunoaşte încercând să o scape de un individ care nu se poate decide între a se da la ea şi a da în ea. O conduce acasă, îi spune că se îmbracă precum o prostituată şi îi insultă iubitul. După un accident cu o orcă, în urma căruia ea îşi pierde picioarele de la genunchi în jos, Stéphanie îl sună pe Ali, care e chitit să o trateze absolut normal, ca şi pe celelalte femei suficient de privilegiate cât să le răspundă la telefon. Şi dacă nu îi convine, să fie sănătoasă. Măcar la figurat.
Filmul lui Audiard nu reuşeşte să depăşească această auto-piedică iniţială – nu este nicio clipă clar ce anume îi apropie pe aceşti doi oameni. Ce i-ar ţine împreună, da, poate fi mai lesne de bănuit (luând în calcul problemele fiecăruia – ea nu are picioare, el nu are inimă, iar Vrăjitorul din Oz întârzie să apară), dar ceea ce o face pe Stéphanie să pună mâna pe telefon după accident şi să îl sune pe Ali rămâne o nebuloasă. Amândoi sunt personaje greu de plăcut (mai ales Ali în relaţia cu copilul său), dar problema constă în faptul că sunt de neînţeles. Marion Cotillard şi Matthias Schoenaerts sunt buni, dar au de interpretat roluri superficiale, trântite în nişte situaţii date, doar pentru că „pugilist amator” şi „dresoare de orci, cu picioarele amputate” sună mai pompos decât „şofer” şi „chelneriţă”. Tot talentul actoricesc al lui Cotillard nu ar putea să exploreze ramificaţiile psihologice ale lui Stéphanie, pentru că sunt aproape absente, iar partitura plusează ruşinos de mult pe imaginile-şoc ale picioarelor lipsă (imagini care, nefiind susţinute de o dezvoltare psihologică a personajului, atrag insistent atenţia spre trucul vizual şi atât). Da, tehnologia a avansat incredibil de mult. Da, ea este convingătoare în scaunul cu rotile. Dar atât, pentru că rolul nu oferă mai mult. De fapt, Audiard mizează pe corporalitatea personajelor sale (până şi Anna, sora lui Ali, are un aspect aparte, cu spatele gârbovit şi trăsăturile chipului puternice), corporalitate ce cară excesul narativ, în lipsa unor vieţi interioare şi a unor culise personale.
Acest exces narativ diluează tensiunea dramei iniţiale (care, altminteri, ar fi avut poate un impact mai mare) prin câteva incidente majore care distrag atenţia în mod inutil. Devine un fel de şaorma-cu-de-toate. Nevoile familiilor din clasa muncitoare a Franţei sunt una; angajatorii care îşi spionează angajaţii alta; luptele ilegale de stradă, iarăşi altceva (totul pe fundalul unei poveşti de dragoste şi a acceptării unor limitări fizice). Aici se poate vedea influenţa fraţilor Dardenne asupra lui Audiard, în încercarea de a explora printr-o imagine uşor granulată viaţa unor personaje marginalizate (o comparaţie între Ali şi tatăl din „Le Gamin au vélo”, „Băiatul cu bicicleta”, 2011, nu ar fi deplasată), în contextul unei economii restrictive. Doar că „De rouille et d’os” este subtil ca un ciocan, iar această influenţă a fraţilor Dardenne nu se prea potriveşte cu diferitele răsturnări forţate de situaţii. Cel mai bun exemplu este sfârşitul filmului, construit în jurul lui Sam, personaj folosit aproape ca un artificiu narativ, pentru mântuirea lui Ali, o întâmplare care este un deus ex machina exemplar.
Filmul este înţesat de idei stridente şi redundante, a căror unică intenţie pare să fie mulţumirea unui auditoriu care să simtă că a investit destul în ghinionul, brutalitatea şi penuria personajelor, pentru a fi răsplătit cu o doză oarecare de sentimentalism, pe care regizorul îl confundă cu emoţia reală. (Ioana Moraru)

killing-them-softly_1920x1200

Killing Them Softly (2012)

Killing Them Softly
SUA 2012
regie Andrew Dominik

E toamna lui 2008. În SUA se apropie alegerile prezidenţiale. Radiourile şi televizoarele turuie neîntrerupt discursurile lui Obama şi McCain
în care cei doi candidaţi îşi prezintă soluţiile pentru ieşirea din criza economică. Cu tot acest vacarm mediatic pe fundal, într-un cartier din Boston, Frankie (Scott McNairy) şi Russell (Ben Mendelsohn), doi foşti colegi de puşcărie, poartă o discuţie despre experienţe zoofile în timp ce se îndreaptă cu maşina spre locul unde urmează să comită un jaf ce va deranja niţel socotelile multor interlopi. Totul decurge bine pentru cei doi până când, la câteva zile după incident, Russell dezvăluie toată tărăşenia cui nu trebuie. Jackie Cogan (Brad Pitt) este însărcinat să ucidă pe cine e nevoie pentru a restabili situaţia. Bazat pe romanul „Cogan’s Trade” de George V. Higgins, „Killing Them Softly”, noul film al lui Andrew Dominik, este o incursiune brutal-dubioasă în lumea gafelor pedepsite cu gloanţe a mafioţilor mici şi mijlocii din America.
Concentrându-se mult pe discuţii, Dominik ne reliefează partea sentimentală a tipilor duri. Aflăm că delincvenţii au probleme în a convinge fete să facă sex cu ei, cei plătiţi să ucidă evită pe cât se poate să ia viaţa cunoscuţilor, de teama văicărelilor emoţionante ale acestora, veterani cu prestigiu în breaslă sunt înmuiaţi de problemele conjugale etc. Întrevederile lungi, în care dialogurile au sau n-au de-a face cu misiunile, tind să lase scenele de acţiune pe planul doi, ceea ce conferă filmului o atmosferă molcomă, de şuetă. Maniera regizorală este în mare parte una seacă, menită să sublinieze cât mai clar cursul acţiunii, fără pretenţia unor efecte artistice prea îndrăzneţe. Excepţie face scena în care doi bătăuşi intră peste Markie (Ray Liotta) în casă folosind uşa din faţă şi după ce camera – rămasă în exterior – parcurge un travelling de-a lungul peretelui clădirii – timp în care dinăuntru se aud tot felul de pocnete şi trosnete –, îi vedem pe cei doi îmbrâncindu-l pe bărbat pe uşa din spate. Ingeniozitatea acestui cadru ce lasă spectatorul să-şi imagineze agresiunile din spatele pereţilor este contrapunctată în mod dezamăgitor de următoarele scene de violenţă, în care spectacolul rezidă în metode convenţionale: redare cu încetinitorul, mişcări smucite de cameră etc.
Precum multe alte filme ale căror acţiune se petrece în sânul cercurilor rău famate, „Killing Them Softly” îşi propune să ne arate că în acest mediu de afaceri simpatia şi afectivitatea colegilor de breaslă sunt foarte înşelătoare. Cine greşeşte plăteşte, cine nu mai e folositor e eliminat din joc. Adusă în discuţie ori sub forma revelaţiilor depresive ale lui Frankie, ori ca o analiză plină de cinism a lui Jackie la adresa discursului lui Obama în care se preaslăveşte conceptul de unitate într-o singură fiinţă a populaţiei americane, ideea de „singur împotriva tuturor” se impune în mod explicit în film. O altă idee promovată ostentativ este aceea că nu contează câte greşeli săvârşeşti, ci cum acoperi urmele. Prin corelarea tendenţioasă cu discursurile pompoase ale politicienilor, inserate în repetate rânduri, ni se sugerează că aceasta este atitudinea de bază şi la nivel înalt.
Un mare minus al filmului îl reprezintă auto-indulgenţa lui Dominik la nivel de scenariu. Într-o primă fază ne pune să acceptăm că un organizator experimentat de jocuri ilegale este atât de nătâng încât, neforţat de nimeni, să dea în vileag metoda prin care a uşurat de zeci de mii de dolari o gaşcă întreagă de mahări ai mafiei, pentru ca apoi să nu se ia nicio măsură împotriva lui. Un pic mai târziu acţiunea se complică în baza unei erori asemănătoare – unul dintre spărgători vorbeşte prea mult. Amuzant este că Dominik parcă îşi autoironizează stângăciile scenaristice prin intermediul personajelor: Jackie se plânge că lumea din jurul lui nu ştie să-şi ţină gura când trebuie. În plus, deşi ni se spune că este total nenecesar ca Markie să fie bătut, deoarece până la urmă tot va fi lichidat, asistăm atât la scena în care îşi ia bătaie, cât şi la cea în care este ucis, ceea ce tărăgănează filmul în mod deranjant.
Oscilând cu nehotărâre între povestea tragicomică a celor doi golani care ajung ţinta unui grup de mafioţi şi cea a ascensiunii tacticoase a lui Frankie spre vârful ierarhiei din lumea crimei organizate, „Killing Them Softly” nu abordează îndeajuns de intens niciuna dintre ele. În schimb, Dominik încearcă să compenseze printr-o reţetă deloc satisfăcătoare de dialoguri lungi şi o facilă miză subversivă, ce anihilează potenţialul de conţinut palpitant al filmului, conducându-l spre o zonă de preţiozitate insipidă. (Răzvan Dutchevici)

time that remains

The Time that Remains (2009)

The Time that Remains
Marea Britanie – Franța – Italia – Belgia 2009
regie Elia Suleiman

Structura filmului se bazează pe ideea că un conflict fundamental între oameni de etnii diferite este, din punct de vedere existenţial, imposibil. Cu toate acestea, războiul israeliano-palestinian pare a fi o entitate în sine, separată de oamenii care-l trăiesc. Sună pasiv, deoarece autorul provine din cultura palestiniană.
Binecunoscutele conflicte de această natură sunt, din punctul meu de vedere, rezultatele unei înţelegeri greşite a situaţiei care a fost descrisă în mass-media. Într-un fel, imaginea războiului ilustrată de presă este cauza conflictului interior nemanifestat nicio secundă al autorului Elia Suleiman.
În cazul nostru, nici regula voinţei umane şi nici cea a voinţei divine nu pot fi considerate cauze univoce pentru ceea ce s-a întâmplat. E drept, doctrina unui Dumnezeu personal ce intervine în elementele naturale n-ar putea fi neapărat infirmată, deoarece majoritatea cadrelor sunt într-o mişcare continuă, care ar putea să simbolizeze forţa ce uneşte toate fiinţele.
Germenele mic, plăpând, ce tocmai iese din sămânţă, nu-şi proclamă existenţa în mod zgomotos. El e nevoit să treacă prin crusta de pământ acoperit cu rămăşiţele trecutului. Totul în punctul acesta al vieţii lui este potenţialitate şi un minimum de prezenţă efectivă. Dar şi în cazul în care protagonistul nu ar fi supravieţuit, tot nu ar fi un rău absolut, căci dispariţia unui om în acest film are capacitatea de a ridica un alt om, la un nivel de interpretare ezoteric.
Fiecare om este rezultatul tuturor civilizaţiilor care l-au precedat. Suntem totalitatea acţiunilor tuturor oamenilor care au luat parte la formarea noastră. Drept dovadă, mulţi psihologi au recurs la diferite modele din ideologii apuse pentru a înţelege mai bine structurile psihicului uman. Explicaţia acestui demers ar fi următoarea: un individ nu poate fi explicat în întregime numai prin cercetarea situaţiei sale actuale – toată istoria strămoşilor săi poate să fie discernabilă în actualitatea lui psihologică. E surprinzător să vezi câte dintre obişnuinţele care ne-au devenit deja atât de familiare, încât ni se par a fi un comportament normal al omului civilizat, ascund de fapt semnificaţii neaşteptate în cazul în care sunt judecate din altă perspectivă. Suleiman priveşte şi tace – şi te îndeamnă şi pe tine ca spectator să priveşti viaţa în acest fel. Pentru că, până la urmă, care e misiunea noastră pe acest Pământ?
Este adevărat că experienţa şi gândirea clară sunt unele dintre cele mai bune motive pentru convingerile noastre. În această privinţă sunt de acord cu raţionalismul extrem al lui Suleiman. O judecată de felul acesta ne poate ilustra modul în care se leagă efectiv faptele între ele şi cum se condiţionează unele pe altele. Într-adevăr, cele două tabere politice sunt analizate şi din acest punct de vedere – deşi le înţelegem istoria, suntem până la urmă numai martori la evenimente, nu aflăm aproape nimic în plus în afară de ceea ce vedem si auzim (în afară de momentele în care personajele se divulgă singure prin reacţii necontrolate).
Dar acest aspect ţine foarte mult şi de ochiul fiecărui spectator. Cu cât acesta deţine mai multe informaţii despre contextul prezentat, cu atât îi va fi mai uşor să-şi explice evenimentele care au loc pe parcursul acestui film. Şi totuşi, şi asta ar putea fi o capcană de interpretare, deoarece de la cunoaşterea a ceea ce este concret nu există un drum direct spre ce ar trebui să fie în cazul ideal. Poţi să ai cele mai clare şi mai complete cunoştinţe despre ceea ce se află în spatele unei situaţii şi totuşi să nu poţi deduce de aici care ar trebui să fie ţinta aspiraţiilor lor umane. Pentru a afla acest răspuns, omenirea a apelat la noţiunea de spiritualitate. Ceea ce gândirea nu ne poate da este un sens al scopurilor ultime şi fundamentale ale oamenilor. Spiritul ce ne animă, în opinia mea, nu poate fi întâlnit decât într-o societate care se străduieşte să-şi păstreze, uneori cu orice preţ, tradiţiile puternice ce acţionează asupra conduitei şi judecăţii indivizilor, în linişte, ferite de privirile inamice sau de iluzia propriei situaţii politice de moment.
Cu foarte puţine replici, foarte vizual, fără scenariu (sau cel puţin aşa a dat de înţeles realizatorul), filmul este un tur de forţă regizoral.
Mizanscena propusă este, în adevăratul sens al cuvântului, originală. Intenţii regizorale asemănătoare pot fi întâlnite la regizori precum Serghei Eisenstein, Alejandro Jodorowsky şi Takashi Miike. (Olivia Căciuleanu)

(articole publicate în Film Menu #17)

Alte articole Film Menu:

[Interviu]: Corneliu Porumboiu

[Eseu]: Magia cotidianului în filmele lui Jacques Rivette

Bucharest International Experimental Film Festival, ediția a 3-a, București, 20-25 noiembrie 2012

Festivalul Internaţional de Film Studenţesc „CineMAiubit”, ediţia a 16-a, București, 3 – 6 decembrie 2012

TIFF, ediţia a 11-a, Cluj-Napoca, 1 – 10 iunie 2012 (I)

TIFF, ediţia a 11-a, Cluj-Napoca, 1 – 10 iunie 2012 (II)

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s