jean-eustache

[Profil] : Jean Eustache

Între autobiografie şi ficţiune – Jean Eustache

 

 

de Roxana Coțovanu

 

Pe Jean Eustache îl cunoaştem cu toţii drept autorul uneia dintre cele mai marcante realizări ale cinemaului universal – „La maman et la putain” („Mamă şi târfă”). Din păcate, nu la fel de mulţi sunt cei ce ajung să-i cunoască şi restul filmelor care, de altfel – cel puţin încă unul dintre ele – merită o atenţie la fel de sporită. Din cauza unei viziuni prea moderne pentru epoca post-„nouvelle vague”-istă a anilor ’70, dar şi a unui caracter dificil şi antipatic, Eustache nu a fost apreciat de contemporanii săi aşa cum ar fi meritat; din cauza morţii lui premature şi a unui dezinteres pentru restaurarea şi păstrarea filmelor sale (niciunul nu poate fi găsit în format DVD), astăzi accesul la opera regizorului francez e destul de anevoios. Dar ceea ce descoperim în cele din urmă merită toate eforturile căutării.

Înainte de a plonja în filmografia lui Eustache ar fi de preferat să-l cunoaştem puţin ca personalitate, aşa că am să încep prin a aminti un incident pe care-l găsesc foarte grăitor pentru temperamentul său; la o vizionare de presă a celui de-al doilea lungmetraj realizat de el – „Mes petites amoureuses” („Micile mele iubiri”, 1974), a dat afară din încăpere un jurnalist a cărui cronică la controversatul „La maman et la putain” nu-i fusese pe plac; cu o asemenea atitudine violentă, brutal defensivă (pe de altă parte, cu sine însuşi era extrem de exigent şi riguros), nu a avut tocmai de câştigat. Incidentul avea loc într-o perioadă în care regizorul abia începuse să intre în atenţia publicului larg. Se pare că principiul „bad publicity is still publicity” nu se aplică întotdeanua pentru că Eustache nu numai că nu a câştigat mai multă notorietate ba, dimpotrivă – „Mes petites amoureuses” a fost, mai curând, ignorat. Cineastul a fost marginalizat sau, mai bine spus – refuzând să fie mai diplomat sau să facă vreo concesie ţinând cont de necesităţile succesului de public – s-a automarginalizat; situaţia părea să-i convină.

Cinemaul său e cât se poate de personal şi de autoreflexiv, linia dintre ficţiune şi autobiografie fiind mereu estompată. Aşa că o scurtă trecere în revistă a vieţii lui se cere a fi făcută. S-a născut în 1938 într-o comună din apropierea Bordeaux-ului – Pessac, unde şi-a petrecut întreaga copilărie împreună cu bunica lui. Adolescenţa şi-a petrecut-o alături de mama sa şi de partenerul ei de viaţă într-un orăşel din sudul Franţei numit Narbonne. A renunţat la şcoală (nu şi-a dat niciodată bacalaureatul), dar a fost un autodidact riguros; a avut tot soiul de meserii: a lucrat în construcţii, ca electrician sau la căile ferate – această din urmă slujbă aducându-l la Paris. După ce s-a mutat în capitală, spre sfârşitul anilor ’50, a început să frecventeze Cinemateca (vedea câte trei-patru filme pe zi) şi a ajuns să se învârtă în cercul celor de la „Cahiers du cinéma”; e perioada în care şi-a făcut educaţia cinefilă şi şi-a dezvoltat valorile critice. În curând va cocheta cu ideea de a regiza. A început prin a face asistenţă unor regizori precum Paul Vecchiali sau Jacques Rivette şi a lucrat la montajul mai multor filme (mai târziu se va ocupa şi de montajul propriilor pelicule). A lucrat mult în televiziune – până la sfârşitul vieţii sale, în 1981 – iar primele filme le-a realizat cu ajutorul prietenilor de la „Cahiers du cinéma”.

 

Debutul à la Nouvelle Vague

 

 

Primele două mediumetraje ale lui Eustache – unul făcut în 1963, celălalt trei ani mai târziu – sunt reunite sub titlul de „Les mauvaises fréquentations” şi au ambele în centrul lor slăbiciunile tinereţii.

Cel dintâi, „Du coté de Robinson” („Calea lui Robinson”), urmăreşte doi tineri fără de căpătâi care-şi petrec zilele prin cafenelele Parisului încercând să agaţe fete; cei doi intră în vorbă cu o tânără şi o conving să iasă împreună seara; când aceasta nu le mai dă atenţie dansând cu alţi bărbaţi, îi fură portofelul pentru a se răzbuna. Subiectul aduce puţin cu cel al filmului lui Rohmer din acelaşi an, „La carrière de Suzanne” („Cariera Suzannei”), fiind vorba tot despre nişte mărunţi profitori şi raporturile lor cu „victimele”. Şi ca manieră de realizare cele două filme seamănă – suntem în plină epocă „nouvelle vagueistă”, sunetul se ia în priză directă, dialogul e acoperit uneori de zgomotul de stradă, filmarea se face cu camera pe umăr şi, în cazul primului film semnat de Eustache – pe 16 mm. Pentru un prim film e o realizare cu adevărat izbutită.

Partea a doua a dipticului, „Le Père Noël a les yeux bleus” („Moş Crăciun are ochi albaştri”), o realizează abia în 1966, iar asta cu ajutorul unor rămăşite „masculin-feminine” (= peliculă rămasă de la filmul lui Godard + actorul Jean-Pierre Léaud – rămas asemenea), reminiscenţe care fac din prietenul Jean-Luc producătorul filmului.

Scopul tânărului Daniel (Léaud) e de a-şi cumpăra până la Anul Nou un palton călduros foarte la modă; pentru a face rost de bani, se angajează pe post de Moş Crăciun lăsându-se fotografiat în faţa unui magazin cu oricine vrea o amintire de sărbători –  prilej de a observa că are mai multă trecere la fete în acest costum. Narat la persoana întâi cu voce din off şi turnat în oraşul adolescenţei sale – Narbonne, filmul marchează atât primul demers semi-autobiografic marca Eustache, cât şi primul contact cu cel ce avea să devină alter-egoul regizorului în „La maman et la putain”.

 

 

Documentarele

 

 

Stilul lui Eustache a fost comparat cu cel al scriitorului Louis-Ferdinand Céline (paralelism deloc neinspirat dacă ne amintim de literaturizatul dialog din „La maman…”). Interesant e faptul că amândoi s-au „bucurat” de statutul de marginalizaţi; în fine, Eustache nu chiar atât de mult ca autorul „Călătoriei la capătul nopţii” (antisemit şi colaboraţionist), însă cineastul avea grijă să nu aibă prea mulţi admiratori. Dar, în primul rând, ceea ce au în comun cei doi e faptul că sub stratul de cinism şi de încrâncenare care-i caracterizează ascund o puternică melancolie pentru tot ce înseamnă „la vieille France” („bătrâna Franţă”). Îndârjirea regizorului se trage dintr-o sinceră preţuire a valorilor pierdute odată cu eliberarea sexuală, dintr-un respect pentru tradiţiile care, inevitabil, cădeau în faţa evoluţiei fireşti a lucrurilor. De aici şi alt aspect comun cu Céline – veneraţia pentru propria lui bunică. Cel mai frumos omagiu pe care i-l aduce Eustache bunicii care l-a crescut şi de care a rămas strâns legat e „Numéro zéro” („Numărul zero”, 1971) – un documentar despre ea, de fapt un film-interviu de aproape două ore cu această bătrână oarbă care îşi deapănă în faţa cănii de cafea, a ţigărilor şi a camerei de filmat amintirile despre viaţa petrecută la ţară; refuzând la început să falsifice editând în vreun fel minunatul material, în 1980 Eustache va tăia o variantă mai scurtă pentru TV intitulată „Odette Robert” (după numele bunicii); dar filmul nu a putut fi văzut în forma lui iniţială – pură şi pulsând de autenticitate, până de curând, în 2003.

„La rosière de Pessac” („Fecioara din Pessac”), realizat în 1969, e alt film non-ficţional al regizorului care trădează preocuparea acestuia pentru obiceiuri nealterate; din nou – o peliculă cu o tentă personală (fiind filmat în localitatea în care a copilărit), un film despre obiceiul locului respectiv de a alege în fiecare an cea mai virtuoasă fată din sat. Zece ani mai târziu Eustache se va întoarce în Pessac pentru a turna un film de televiziune având ca subiect acelaşi eveniment, fiind atent şi la diferenţele care s-au ivit în timp.

În 1970 regizează „Le cochon” („Porcul”) – alt documentar, de data aceasta împreună cu Jean-Michel Barjol. Filmul urmăreşte o zi de muncă la o fermă din Masivul Central, mai exact pe ţăranii care se ocupă de tăierea unui porc, înregistrând în detaliu tot procesul. Aşadar, încă un film în care surprinde (neutru, lucid – ca şi în cazul celorlalte documentare) bătrâna Franţă care se încăpăţânează să mai trăiască, cu meştegurile, tradiţiile şi farmecul ei. Documentarele lui dovedesc că Eustache era un nostalgic al vremurilor apuse.

 

„La maman et la putain”

 

 

Un nostalgic al vremurilor apuse care, însă, nu refuză să intre în jocurile noilor timpuri – ba chiar le duce la extrem, ca apoi să le condamne vehement; e ceea ce învăţăm despre Eustache din „La maman et la putain” (1973), primul lui lungmetraj sau, mai curând, filmul-fluviu – inspirat (puţin spus) din experienţa vieţii trăite în Paris. Mai autobiografic de-atât nici că se putea; deşi de câteva ori abundentul dialog/monolog pare improvizat, scenariul lui Eustache e urmărit cu stricteţe; se pare chiar că actorii au reprodus cu exactitate în unele momente nişte conversaţii pe care regizorul le furase literalmente din viaţa lui reală – înregistrându-le, iar propriul apartament a fost locaţia principală de filmare.

Revenindu-şi după o dureroasă ruptură (după cum pretinde el) cu Gilberte, Alexandre (Léaud într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale) îşi revine locuind împreună cu Marie (Bernadette Lafont) – mai în vârstă decât el – în apartamentul acesteia. Altfel, îşi duce existenţa împărţindu-şi-o între ieşiri în cafenelele pariziene sau întâlniri cu prietenul lui fan SS. Într-o zi cunoaşte o infirmieră cam promiscuă, pe Veronika (Françoise Lebrun) pe care, în cele din urmă, va ajunge să o ia cu el acasă la Marie.

Specialitatea franţuzească – „ménage à trois” – ul nu a mai fost surprins nicicând cu atâta francheţe, („Jules et Jim” sau „Bande à part” având punctele lor forte în altă parte) filmul de faţă câştigă în primul rând prin onestitatea demersului. Deşi era iritat de termenul de realism, Eustache asta face, la modul cel mai pur, fără să-l cosmetizeze în vreun fel; camera e invizibilă, nu se simte niciodată prezenţa ei, lumina se simte la fel de naturală precum se cunoaşte şi autenticitatea decorurilor, iar montajul, făcut chiar de regizor, lasă cadrele să respire, să curgă în ritmul lor propriu pentru trei ore şi jumătate care trec pe nesimţite. Prin maniera în care e realizat, filmul depăşeşte orice sferă de influenţă, devenind el însuşi punct de referinţă.

Alexandre apare în fiecare secvenţă din film, camera nu-l lasă singur niciun moment; planurile lungi, de cele mai multe ori destul de apropiate, ne oferă ocazia să-i intuim caracterul; doar când e singur sau în compania prietenului său îl vedem aşa cum e de fapt; în spatele măştii de intelectual şi a vorbelor măreţe pe care nu conteneşte să le arunce în stânga şi-n dreapta, Alexandre apare gol, secat pe dinăuntru; aşa cum trebuie să fi fost o întreagă generaţie prinsă în tumultuoasa evoluţie a lucrurilor – revoluţia sexuală, emanciparea feminină etc. (Eustache are grijă să ne scoată ochii cu asta, Veronika pomenind „le tampax” de cel puţin cinci ori, iar un episod memorabil chiar legându-se de acest „accesoriu” feminin). De fapt, „La maman et la putain” susţine aceleaşi lucruri pe care le fac şi documentarele lui, doar că de data aceasta Eustache ne arată şi cealaltă parte a monedei. Cel mai puternic moment al filmului îl reprezintă monologul Veronikăi dinspre final, moment în care, beată fiind, încep să i se învălmăşească toate în minte, sentimente amestecate ies la suprafaţă, vorbe ce demonstrează confuzia, care se instalează din cauza unei lipse de direcţii clare.

Filmul rămâne un minunat discurs despre dificultatea de comunicare între bărbaţi şi femei şi, prin extensie, în relaţiile interumane în general; poate mai mult ca oricând, astăzi, când alienarea e cu siguranţă cuvântul cheie al generaţiei noastre (şi, probabil, şi a celor care vor urma) pelicula loveşte exact la ţintă; e genul de film care nu va fi niciodată datat pentru că pune în discuţie, într-un mod violent ce-i drept, chestiuni mereu (şi dureros de) valabile.

La Cannes, filmul a obţinut Marele Premiu al juriului (prezidat în acel an de Ingrid Bergman) şi a iscat reacţii contradictorii – pe de-o parte găsindu-şi imediat susţinători entuziaşti, pe de altă parte lovindu-se de pudibonzi scandalizaţi; dacă ne gândim că în acelaşi an mai fusese selecţionat în competiţia oficială şi „La grande bouffe” (Marco Ferreri), putem spune că a fost o ediţie a festivalului foarte provocatoare.

 

„Mes petites amoreuses”

 

 

După ecourile pe care le-a lăsat în urma Cannesului „La maman et la putain”, regizorul are ocazia să înceapă lucrul la un scenariu pe care îl ţinuse ceva vreme la sertar – un al doilea lungmetraj (şi ultimul), singurul lui film produs în interiorul sistemului. Vizionarea de presă cu bucluc de care pomeneam mai sus, o neşansă istorică şi faptul că acest „Mes petites amoreuses” (1974) diferă foarte mult ca stilistică de ceea ce realizase anterior Eustache fac ca filmul să nu fie recunoscut ca o nouă capodoperă a francezului, acest titlu nefiind deloc exagerat însă.

Daniel (Martin Loeb – excelent) e un băiat de vreo 12 ani care se bucură de o copilărie idilică în satul în care locuieşte cu bunica sa – jocuri cu copiii din vecinătate, ieşiri la circ sau vreun contact fugar cu câte-o fată. Mama băiatului apare la un moment dat pentru a-l lua cu ea în oraşul în care stă împreună cu iubitul ei; Daniel trebuie să înveţe să se maturizeze mai curând decât e cazul – să-şi facă noi prieteni, să descopere relaţiile cu fetele şi să lucreze ca ajutor într-un atelier care se ocupă de reparaţii de biciclete şi motociclete (părinţii lui îl pun să renunţe la şcoală). Inutil să mai zic – filmul e autobiografic, a fost filmat în cele două localităţi în care autorul a copilărit, iar Eustache a încercat să reconstituie întreaga atmosferă pe care o avea în minte – de la lumină la poziţia fiecărui copac – făcând apel la toate amintirile şi senzaţiile stocate din acea perioadă. În ce măsura a reuşit să recupereze tot ce şi-a dorit numai el poate şti cu adevărat; dar filmul reuşeşte să surprindă foarte bine universalul moment de trecere din copilărie în adolescenţă, care e pentru toată lumea dificil şi anevoios.

Eustache excelează în a transpune pe ecran contradicţiile care alcătuiesc comportamentul unui copil care e pe cale de a se transforma în adolescent – ba are ieşiri violente, ba e înţelepciunea în persoană, ba trece de la o stare la alta în câteva momente. La fel de bine reuşea să înregistreze inconsecvenţele acestei vârste şi colegul de generaţie al lui Eustache – Maurice Pialat, în debutul său în lungmetraj, „L’enfance nue” („Copilărie nudă”, 1968); doar că la Pialat (care – că tot veni vorba – are o scurtă, dar de efect, apariţie în acest „Mes petites amoureuses”), eroul filmului e un copil abandonat de părinţi pe care asistenţii sociali îl plasează la diferite familii, comportamentul nestatornic al copilului putând avea astfel o posibilă explicaţie. Dar Daniel din „Mes petites…” e doar un copil sensibil şi inteligent care, pur şi simplu, trece la o nouă etapă din viaţa lui; iniţial am putea să o condamnăm pe mama care l-a smuls din viaţa fără griji pe care o ducea lângă bunica lui, dar, pe măsură ce filmul se derulează, devine clar că e în firea lucrurilor ca Daniel să treacă prin inevitabilele schimbări: întovărăşirea cu tineri de vârsta lui, trezirea primelor impulsuri sexuale, primele săruturi prin sălile de cinema, stângăciile primelor atingeri, toate îl solicită, îl fac mai atent la ce se întâmplă în jurul lui sau îl epuizează.

Filmul se situează la polul opus faţă de „La maman et la putain”; de fapt, e atipic pentru toată filmografia lui Eustache: demersul e vizibil unul à la Bresson – un film auster şi distant, pe de-o parte, dar empatic şi blând pe de alta; o voce din off – cea a eroului – ne explică din când în când ceea ce vedem pe ecran; personajele (majoritatea interpretate de neprofesionişti) sunt dirijate în aceeaşi manieră bressoniană – sunt opace, cu greu poţi să intuieşti ce e în mintea lui Daniel, mai ales personajul mamei fiind construit astfel – exagerat, după părerea unora. Mulţi critici, fiind obişnuiţi cu stilul frust al lui Eustache, nu au acceptat viziunea aceasta deformată şi i-au mai reproşat că ar fi prea distant aici. Era, totuşi, singura manieră în care putea aborda acest film; probabil regizorul nu reuşea să se apropie de această perioadă din viaţa lui de care evita să vorbească, decât poziţionându-se la o asemenea distanţă; nu e vorba despre o detaşare totală, ci mai curând de o distanţare încărcată de nostalgie, dar şi de o doză de ranchiună (personajul mamei e, totuşi, înspăimântător uneori prin opacitatea lui) – în fine, o distanţare încărcată de o gamă largă de sentimente – chiar contradictorii; cam ca în cazul lui Daniel, eroul filmului.

În „La maman et la putain” e evident cât de mult a dat Eustache din el – din gândurile şi din trăirile lui – personajelor sale.  În „Mes petites amoureuses” nu mai e la fel de evident, dar nici mai puţin adevărat; e un film mai subtil, mai sensibil şi mai difuz, iar asta pentru că peste amintiri se aşterne deobicei un strat de praf care, pe de-o parte le distorsionează, iar pe de alta – le conferă o nuanţă uşor poleită, aşa cum numai imaginile din copilărie pot să prindă.

 

 

„Une sale histoire”

 

 

Cel mai bine se observă în următorul lui mediumetraj – „Une sale histoire” („O poveste murdară”), realizat în 1977, cât de preocupat era Eustache de proporţia dintre realitate şi ficţiune pe care trebuie să o conţină cinemaul.

Filmul de faţă e construit din două fragmente care spun literalmente aceeaşi poveste; în prima parte – actorul Michael Lonsdale povesteşte unui grup (format în majoritate din persoane de sex feminin) despre experienţa voyeuristă în care s-a lăsat antrenat cu câţiva ani în urmă; într-o cafenea, descoperă întâmplător în uşa toaletei pentru femei o gaură mascată de care se folosesc unii bărbaţi pentru a observa sexul celor care folosesc toaleta. Mai întâi din curiozitate, apoi dintr-o plăcere absolută, ajunge să facă parte şi el din rândul acelor bărbaţi, iar aceasta devine centrul vieţii lui sexuale. Povestitorul îşi continuă istorisirea analizând şi despicând firul în patru, vorbind şi despre cum a reuşit să se retragă şi terminând prin a spune că „Această eră e dezabuzată. Mi-e dor de epoca victoriană” – mărturisire pe care o văd foarte bine stând şi în gura regizorului. Oricum, într-o perioadă în care pornografia începuse să ia serios amploare, Eustache, fără să arate nicio bucăţică de piele, a şocat doar prin forţa naraţiunii.

Filmul capătă alte valenţe când i se alătură cel de-al doilea fragment (de fapt, de la el a plecat Eustache, acesta fiind filmat mai întâi). Aceeaşi încăpere, un auditoriu format din nou din mai multe femei, un text aproape identic spus de data asta de Jean Nöel-Picq – prietenul regizorului, trecut pe generic şi ca autorul scurtei povestiri care a stat la baza filmului (se pare că ar fi inspirată dintr-o experienţă proprie). Partea aceasta vine în contrapunct cu prima, care e realizată într-o manieră mai dichisită, cu un decupaj gândit, cu încadraturi atente şi, nu în ultimul rând, cu jocul actorului Michael Lonsdale – foarte natural, de altfel, dar care accentuează povestea şi face pauze exact acolo unde e nevoie pentru a menţine interesul stârnit. Cea de-a doua parte e realizată însă într-un stil mai neîngrijit, e filmată din mână cu nişte încadraturi aproximative, iar discursul neprofesionistului Nöel-Picq e mai spontan şi mai jucăuş. Cea de-a doua parte are aspect de reportaj, de document autentic. Puse cap la cap, cele două fragmente constituie un experiment cel puţin interesant care ridică nişte întrebări vizavi de însăşi natura cinemaului; unde se termină realitatea şi când începe ficţiunea? Ce e fals şi ce e real? Copiile sunt mai bune decât autenticul?

 

 

Ultimii ani

 

 

„Les photos d’Alix” („Fotografiile lui Alix”, 1980) e alt scurtmetraj în care Eustache sondează probleme asemănătoare; o tânără fotografă îi arată unui adolescent (interpretat de fiul regizorului – Boris Eustache) câteva instantanee surprinse de ea şi îi vorbeşte despre semnificaţiile lor. Pe măsură ce imaginile se succed pe ecran, explicaţiile femeii devin din ce în ce mai nerelevante pentru fotografiile pe care le vedem, iar pozele din ce în ce mai mult prelucrate; aşa că, de fapt, nu putem avea încredere nici în autenticitatea imaginii, nici în cea a cuvântului, la fiecare pas pândind contrafăcutul; realitatate noastră nu corespunde neapărat cu realitatea altora – pare să ne spună cineastul.

Ultimele sale filme sunt de televiziune, nişte scurtmetraje realizate, ambele, la începutut anilor ’80. „Le jardin des délices de Jérome Bosch” („Grădina de delicii a lui Jérome Bosch”, 1980) – cu acelaşi Jean Nöel-Picq comentând celebrul triptic al pictorului olandez şi „Offre d’emploi” („Ofertă de muncă”, 1982) – un fragment care face parte dintr-o serie intitulată „Contes modernes: A propos du travail” („Poveşti moderne: apropo de locul de muncă”); fără a avea vreo valoare deosebită aceste din urmă filme, stilul lui Eustache se poate ghici totuşi şi în ele.

În 1981, în vreme ce publicul parizian începea să-l descopere (rula o retrospectivă a filmelor sale), înainte să împlinească 43 de ani, regizorul se împuşcă în inimă în apartamentul lui din Rue Nollet. Şocantul gest a fost interpretat în două moduri; se poate ca Eustache să nu fi suferit doar dintr-o lipsă de bani, ci şi din cauza condiţiei de marginalizat pe care şi-a autoimpus-o: în ciuda durităţii pe care o afişa, el să fi fost prea obosit pentru a mai lupta împotriva tuturor şi să-şi fi dorit, de fapt, o confirmare a muncii şi a valorii sale (confirmare ce întârzia să apară); sau, se prea poate ca Eustache să-şi fi jucat rolul până la capăt: fără să-i pese cum îi sunt primite filmele, cineastul alege să se sinucidă pentru că, pur şi simplu, nu mai are nimic bun de dat afară din el; pentru cineva care face filme atât personale, mai devreme sau mai târziu epuizarea resurselor interioare se produce; dacă mai e favorizată şi de un caracter autodistructiv, de o viaţă dezordonată şi de doze considerabile de alcool în sânge, consumarea materialului propriei vieţi se poate produce foarte repede. E posibil ca francezul să intre în categoria acestor oameni, nu vom şti niciodată sigur. Cert e că Eustache, indiferent din ce motiv, a ales să se sinucidă şi să-şi lase opera în voia sorţii – o filmografie scurtă, dar coerentă, densă şi foarte puternică.

 

(articol publicat în Film Menu #3 / decembrie 2009)

 

Alte profiluri Film Menu:

Rainer Werner Fassbinder

Arnaud Desplechin

Eric Rohmer

Paul Morrissey

Jose Luis Guerin

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s