Nader and Simin

[Review] : Jodaeiye Nader az Simin

Jodaeiye Nader az Simin (Nader şi Simin: o despărţire)

 

Iran 2011

regie, scenariu Ashgar Farhadi

imagine Mahmlud Kalari

montaj Hayedeh Safiyari

sunet Mahmoud Samakbashi

cu Peyman Moaadi, Leila Hatami

 


 

de Anca Buja

 

„Jodaeiye Nader az Simin” („Nader și Simin: o despărțire”) este cel mai recent film al iranianului Asghar Farhadi şi i-a adus  acestuia premiul „Ursul de Aur” la Berlin în acest an, după ce, cu doi ani în urmă, câștigase „Ursul de argint” cu „Kanojo ga kieta hamabe” („Despre Elly”, 2009). Nader și Simin s-au hotărât să divorțeze pentru că ea vrea să emigreze, iar el nu. Martorii despărţirii celor doi protagonişti –  tatăl lui Nader, un bătrân bolnav de Alzheimer și fetița lor – sunt singurii aproape de adevăr; fetiţa, pentru că ajunge să fie arbitrul meciurilor dintre părinţii ei, iar bătrânul, pentru că trăiește într-o lume în care noțiunea de adevăr nu mai are nicio valoare. Singurii care se luptă să-i țină împreună, din motive diferite, bineînțeles, sunt statul și fetița. Filmul debutează cu o secvență la tribunal, unde soţia încearcă să-l convingă pe judecător că divorţul lor este iminent. Este interesantă poziţia camerei, care se substituie unghiului subiectiv al judecătorului, iar spectatorul capătă automat rolul acestuia. Avem datele problemei de la început şi trăim cu impresia că până la final va trebui să dăm sentinţa. Dar actul judecății îi este refuzat atât spectatorului, care părăseşte sala de cinema frustrat că nu deţine adevărul, cât și celor două instanţe supreme prezente la fiecare pas în structura narativă complexă: justiţia şi religia. Copilul e practic singurul judecător de drept din film. El respinge organic minciuna, dar învață că viața este plină de compromisuri și face primul compromis împins chiar de tatăl său – spune o minciună la tribunal pentru a-l salva de închisoare. Nu există victime, toți au circumstanțe atenunate, iar filmul lui Farhadi ne transmite ideea că dreptatea este individuală şi ţine de conştiinţa fiecăruia.

Este inevitabil să nu îl compari cu celebrul film al lui Akira Kurosawa, „Rashomon” (1950), care vorbeşte de asemenea despre relativitatea dreptăţii şi a adevărului. Similarități există pornind de la poziţia camerei în timpul procesului şi până la perspectivele multiple asupra aceleiaşi întâmplări. Fiecare personaj omite anumite lucruri din mărturisirea sa, încercând să nu modifice adevărul în filmul lui Farhadi, în timp ce în „Rashomon” modifică faptele, dar nu neapărat pentru a avea dreptatea de partea lui, ci pentru a-şi menţine integritatea şi onoarea. În niciunul din filme adevărul nu iese la iveală, în schimb este portretizată complexitatea firii umane. „Nader și Simin” are, precum „Rashomon” – care beneficia pe deasupra și de o aură de legendă –, un aer ușor moralist, de povestire din „Cercul micinoșilor” al lui Jean-Claude Carrière: o povestire care-și conține tâlcul, dar asupra căreia trebuie să meditezi pentru a-l descoperi.

Dar Farhadi se joacă cu spectatorul: când îi servește hălci de realitate spre contemplare, când îl fură, solicitându-i la maxim veleitățile detectiviste. Rezultatul este unul de moment. În sala de cinema ești cucerit, mai ales că de la început ți se acordă o poziție privilegiată, dar și foarte solicitantă, cea de judecător. Dar, după terminarea filmului finalul deschis nu te lasă să te detașezi și te face totodată să devii conștient de tot angrenajul de conflicte de care a fost nevoie pentru a te aduce într-o stare empatică. Complexitatea firii umane este redată printr-o complexitate narativă care o sufocă pe cea dintâi, solicitând prea mult spectatorul și nelăsându-i timp să contemple realitatea de pe ecran. Cred că vina lui Farhadi este încrâncenarea de a obține un efect imediat, deoarece dacă ar fi lăsat povestea să respire mai mult ar fi câștigat și efectul de durată pe care îl are fără discuție „Rashomon”.

Filmul lui Asghar Farhadi pare o pledoarie pentru emigrare şi o justificare a ei în condiţiile actuale ale societăţii iraniene. E incredibil cum a reuşit să scape cenzurii, având în vedere similarităţile cu alte două filme interzise care pun în discuţie statutul femeii în Iran, „Dayereh” („Cercul, 2000) al lui Jafar Panahi şi „Ten” („Zece”, 2002) al lui Abbas Kiarostami. Asghar Farhadi face parte din Noul Cinema Iranian și l-aș situa undeva la limita dintre cinematograful deschis, care invită la reinterpretare, al lui Kiarostami și cel implicat social al lui Panahi. „Cred că un film bun are puterea să dureze şi începi să-l reconstruieşti imediat după ce ieşi din sala de cinema”, afirma Abbas Kiarostami într-un interviu. „Filmele care te iau prizonier şi care te provoacă nu-mi plac”, continua Kiarostami, iar din această perspectivă asupra cinematografului Asghar Farhadi se situează undeva la limită. Îşi lasă filmul deschis, invitând la interpretare, dar în acelaşi timp construieşte şi o poveste destul de rotundă, cu conflicte puternice, care implică constant spectatorul şi care nu-l lasă nicio clipă pe parcursul filmului să se detaşeze.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Shirin (Iran 2008, regie Abbas Kiarostami)

Ziua în care am devenit femeie (Iran 2000, regie Marzieh Makhmalbaf)

Sib (Iran – Franţa 1998, regie Samira Makhmalbaf)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s