[Review] : Kaboom

Kaboom

 

SUA, Franţa 2010

regie şi scenariu Gregg Araki

imagine Sandra Valde-Hansen

sunet Trip Brock

muzică Robin Guthrie, Vivek Maddala

cu Thomas Decker, James Duval, Juno Temple

 


 

 

de Miruna Vasilescu

 

Special pentru Gregg Araki, Cannes-ul a inventat un premiu: „Queer Palme”, pentru filme care au un aport la lupta minorităţilor sexuale pentru egalitate de drepturi. Gregg Araki e gay declarat, dar a avut măcar o relaţie de lungă durată cu o femeie. Lui Gregg Araki nu-i plac etichetele şi toate filmele lui vorbesc numai despre asta. Şi despre sex şi despre droguri şi despre tinereţe.

Sunt filme care par insuportabile. După care începe o melodie de la Cocteau Twins, să zicem, și e un cadru cu orașul pustiu noaptea, apoi doi tipi fac sex, unii iau acid și ecstasy, alții se masturbează în grup, cineva află că are HIV, altcineva vede extratereștri și capul unui coreean zboară peste rafturile cu fructe din supermarket şi vomită peste o grămadă de pere.

Cel mai bine-ar fi să începeți cu „Kaboom”. Citisem undeva că ar fi cel mai relaxant și entertaining film cu apocalipsă, dar eu l-aș pune pe „Southland Tales” (2006, r. Richard Kelly) primul pe listă. „Kaboom” e un college-movie american, cu oameni frumoși, haine hype, sex și fantezii sexuale, discuții sarcastice şi droguri, până la un moment dat când cineva care poartă o mască de animal îi înfige un cuțit în craniu unei fete roșcate și, kaboom!, cu toții descoperă treptat că lumea e mult mai mult decât pare. „Kaboom” e un mix de SF artificial-amuzant, situat la marginea dintre metaforă, halucinație cauzată de droguri, imaginația de la 18 ani și chiar o posibilă realitate paralelă și explorări sexuale nesfârșite, pe îndelete, puse foarte bine în scenă (Thomas Dekker și Juno Temple sunt magnetici). Mai multe nici nu sunt de spus. Dar „Kaboom” pare să fie al patrulea film dintr-o tetralogie pe care Araki a început-o cu vreo 20 de ani în urmă şi care trebuie musai trecută în revistă pentru a înţelege acest gen de cinema.

„Totally Fu**ed Up” (1993), „The Doom Generation” (1995), „Nowhere” (1997) sunt filme cu tineri aflați la vârsta marilor întrebări, într-o perioadă în care SIDA, homosexualitatea și depresiile fără ieșire parcă de-abia loviseră creierele înfierbântate ale adolescenților de pretutindeni: anii ’90, când societatea se târa între libertate și anarhie și toate începeau să poartă etichete – de la produsele din alimentară până la orientarea sexuală. Destul de greu de acceptat după doar un primul film, jocul artificios al actorilor (fetişul lui Araki, James Duval îmi e complet antipatic, chiar şi după toate filmele astea) – genul care face spectatorul să-și mute privirea ca să evite penibilul – este un concept aparte al lui Araki despre o anumită tipologie: adolescenți americani nătângi (pare cel mai potrivit cuvânt) care caută sensul vieții în timp ce-și prăjesc creierii și se țin de tâmpenii. În acest context, personajele lui Araki sunt cât se poate de veridice: sunt tineri care miros a tutun și a sex – cum îi descria o cronică – și care vorbesc numai despre asta cât e ziua de lungă. Și pe parcurs, Araki reușește să mute atenția de la filmul total low-budget pe tripurile în care intră, pe rând, fiecare dintre personaje. În culori neon şi pe refrenuri cunoscute, Araki spune poveştile adolescenţilor cu blugi rupţi, haine de piele şi cercei în urechi indiferent de sex.

Absurdul lui pare să se tragă tot din leitmotivul SEX, care aduce aminte de John Cameron Mitchell, doar că de data asta e ceva foarte negativ şi deloc muzical, care pulsează, ca şi cum lumea în care trăiesc aceşti tineri ar fi un mare organ sexual şi toată angoasa existenţială de care sunt capabili adolescenţii în general porneşte din şi se termină în sex.

Mixul lui de influenţe ar fi Godard, Lynch (zona „Twin Peaks”), Jean Vigo şi Pasolini, ba chiar şi „Portocala Mecanică” – aceeaşi disoluţie a prezentului în violenţă, dar la un nivel mai pământean şi mai sincer. Una peste alta, nu valorile de „cinema” atribuite filmelor lui Araki sunt miezul concepţiei lui, ci mai degrabă puterea de a reduce neuronii la zero şi de a induce transa, pe care o mai are pe alocuri şi Harmony Korine cu abilitatea lui de a face nimicul să fie mai interesant decât ceva-ul. Doar că Araki nu e deloc un hipster, aşa cum s-ar putea spune despre Harmony, ci mai degrabă genul de autor „so bad it’s good”, care dă curs unor gânduri fără cap şi coadă, care ne răsar, nouă tuturor, în minte, când nu ne aşteptăm şi pe care le înfundăm în neant pentru că nu ştim ce să facem cu ele.

 

Alte review-uri Film Menu:

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

Sedmikrasky (Cehia 1966, regie Vera Chytilova)

The Limits of Control (SUA – Japonia 2009, regie Jim Jarmusch)

Kynodontas (2009, regie Giorgos Lanthimos)

Trash Humpers (SUA – Marea Britanie 2009, regie Harmony Korine)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s