[Review] : Balada triste de trompeta

Balada triste de trompeta (Balada tristă a trompetei)

 

Spania – Franţa 2010

regie, scenariu Álex de la Iglesia

imagine Kiko de la Rica

montaj Alejandro Lázaro

costume Paco Delgado

cu Carlos Areces, Antonio de la Torre, Carolina Bang

 


 

de Andrei Dobrescu

 

„Balada tristă a trompetei” este acel moment în care Álex de la Iglesia părăseşte comedia neagră cu care ne obişnuise în „El Crimen Perfecto” (2004) şi „La Comunidad” (2000) şi devine pur şi simplu crud. Cu inocenţa cu care un copil smulge aripile muştelor, regizorul spaniol îmbârligă un fel de comics baroc şi lugubru pornit, spune el, de la prezumţia că toţi suntem nişte clovni şi lumea întreagă e un circ. Olé! Din aşa filosofie, aşa film!

Totul începe într-o atmosferă á la Guillermo del Toro, cu o secvenţă din anul 1937, din timpul Războiului Civil Spaniol. Un grup de republicani năvăleşte într-un circ în mijlocul reprezentaţiei şi recrutează ad-hoc întreaga trupă. Printre ei, Clovnul Trist (Santiago Segura), care, înarmat cu o macetă, tranşează trupele franchiste şi rămâne ultimul supravieţuitor al măcelului. Ajuns în închisoare, clovnul îi transmite băiatului lui, Javier, dorinţa de răzbunare.

Interpretare a trecutului într-o cheie de bandă desenată, chiar dacă nu este originală (vezi „Watchmen” sau „Hell Boy”), filmul reuşeşte mereu să devină atrăgător. E acel cum ar fi care deschide orice fantezie şi suspendă realitatea. Primul act este şi singurul moment reuşit al filmului, un fel de promisiune nerespectată, pentru că regizorul spaniol pur şi simplu nu ştie când să se oprească.

Următorul moment ne trimite în 1973. În atmosfera cenuşie a regimului franchist, Javier (Carlos Areces) intră într-o trupă de circari condusă de Sergio (Antonio de la Torre), clovnul care mărturisea că dacă nu ar fi făcut copiii să râdă, ar fi ajuns criminal. Din prima zi se îndrăgosteşte de trapezista Natalia (Carolina Bang), amanta lui Sergio, şi flirtul lor se termină într-o baie de sânge, când amantul gelos îi descoperă într-o noapte într-un parc de distracţii.

Aici este momentul în care logica se opreşte şi începe un carnaval strident de mutilări şi auto-mutilări. De la Iglesia confundă catharsisul cu obscenitatea şi începe să livreze şoc pe pâine într-o încercare disperată de a realiza un film cult.

Şi aşa, Javier se răzbună pe Sergio, se ascunde în pădure, trăieşte din leşuri de animale, pentru a ajunge tocmai în casa colonelului care i-a omorât tatăl, îl muşcă pe Franco la o partidă de vânătoare, îşi pune cu sodă caustică şi fier de călcat o mască a răzbunării, îşi omoară călăul şi se întoarce în oraş, obsedat de Natalia. Finalul e un fel de „King Kong” fără gorilă, sau o referinţă la „Nord prin Nord-Vest” al lui Hitchcock (pentru că regizorul a ţinut morţiş să explice tot ce se putea din film), cu poliţia trăgând o ploaie de gloanţe asupra unei cruci imense pe care se desfăşoară lupta dintre cei doi clovni rivali, în prezenţa, şi apoi absenţa definitivă, a domniţei.

Alegoria filmulului este atât de străvezie încât e aproape incorect să te oboseşti să o descifrezi. Deci, Spania este o trapezistă frumoasă şi uşuratică pentru care se bat doi clovni (naţionaliştii şi republicanii) care reuşesc s-o omoare din prea multă iubire.

Din toată adunătura asta de senzaţional şi excentric, ce lipseşte cu desăvârşire este empatia. De la Iglesia uită în vâltoarea evenimentelor că Javier, ca personaj principal, trebuie să fie cât de cât simpatic. Monstrul virgin cu machiaj gros şi şuncile expuse la vedere timp de două ore nu reuşeşte să provoace nici măcar milă. Te lasă rece.

Cu toate astea, cred că singurul lucru la care poate fi folosit cu încredere filmul este speriatul musafirilor care uită să plece. Ar trebui un DVD cu „Balada” în fiecare apartament măcar pentru auto-apărare. Asta pentru că unul din puţinele momente interesante de la proiecţie a fost amuţirea cuplului zglobiu de lângă mine. Aceeaşi fată care râdea subţire de băiatul grăsuţ fugărit în fundul gol prin pădure de un mistreţ, a încetat brusc orice comentariu când clovnul nostru şi-a lipit fierul de călcat de obraz şi a luat o fâşie de piele în timpul procesului. Nu-mi dau seama care a fost procesul de selecţie, oricum locurile au rămas imediat libere.

Oricât de violent şi extravagant s-ar vrea, „Balada tristă a trompetei” nu face altceva decât să livreze o lecţie de cultură civică pe o temă cuminţică – „răzbunarea e un lucru rău”. Nu poţi pretinde să obţii un film cult când te repezi să explici tot ce se întâmplă în el, aşa cum face de la Iglesia cu metaforele şi citatele lui. Era limpede la ce se referea, doar modul lipsit de subtilitate prin care o face este defectuos. Dispariţia şocului vizual încheie abrupt orice legătură cu balada spaniolului.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Jodaeiye Nader ay Simin (Iran 2011, regie Ashgar Farhadi)

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

Ok-hui-ui yeonghwa (Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

Public Speaking (SUA 2010, regie Martin Scorsese)


Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Un gând despre „[Review] : Balada triste de trompeta

  1. Pingback: Balada triste de trompeta / Baladă tristă de trompetă (2010)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s