[Review] : Ne change rien

Ne change rien (Nu schimba nimic)

 

Portugalia, Franţa 2009

regie, imagine Pedro Costa

montaj Patricia Saramago

cu Jeanne Balibar, Rodolphe Burger

 


 

de Nagy Boglárka

 

Prin lungmetrajele sale filmate pe la sfârşitul anilor ’90 în cartierul Fontainhas din Lisabona, „Ossos” („Oase”, 1997) sau „No Quarto da Vanda” („În camera Vandei”, 2000), Pedro Costa a creat un stil de povestire în care observarea personajelor – toţi actori amatori în situaţii care cereau puţine dialoguri – era precumpănitoare. Acest stil a readus la viaţă – cu participarea şi a altor câţiva regizori tineri autohtoni – cinemaul portughez, care timp îndelungat fusese reprezentat pe scena internaţională doar prin Manoel de Oliveira şi João Cesar Monteiro.

Trecerea la filme documentare de la filme de ficţiune, luând ca model stilul cinema direct, în mare parte bazate pe cadre care doar observă viaţa „aşa cum e ea”, a venit aproape de la sine. În cazul lui „Ne change rien” („Nu schimba nimic”), documentar ce prezintă un portret al actriţei-cântăreţe Jeanne Balibar, această tehnică creează dificultăţi pentru spectatorul care ar avea nevoie de un fir narativ orientativ sau măcar de acces emoţional la personajul principal pentru a urmări cu interes filmul.

Costa joacă, în acest caz, la limita suportabilităţii, limitând scenele în care apare Jeanne Balibar la repetiţii cu formaţia acesteia şi la reprezentaţii teatrale, adăugând doar câteva momente surprinse în timpul concertelor ei. Fiecare dintre situaţiile revelate în cadrul filmului o înfăţişează pe Balibar în calitatea sa de actriţă, de persoană publică, care îşi trăieşte momentele din spatele culiselor repetând la nesfârşit cântece. La început, sunt interesante melodia şi textul cântecelor, vocea ei asemănătoare marilor dive de tipul Marlenei Dietrich, lipsa aparentă de identificare emoţională cu propriile texte, insistenţa cu care elaborează ritmul perfect, lucrând cu minuţiozitate la detaliile tehnice ale muzicii. Dar nenumăratele repetiţii nu converg spre un punct culminant din punct de vedere dramaturgic. Nu se amplifică intensitatea scenelor şi nu ni se dă de înţeles că aceste pregătiri ar fi întreprinse în vederea publicării unui disc sau a creării unui spectacol specific.

Deşi sunt alternate scenele de repetiţie cu cele de concert, nu este explicată legătura dintre ele şi, neavând niciun comentariu referitor la cele prezentate în film, spectatorul care nu citeşte măcar un sinopsis al acestuia, nu va ştii nici măcar numele personajului principal până la genericul de final. Pedro Costa elimină timpul şi spaţiul şi impune prin documentarul său foarte multe limite spectatorului, atât din punctul de vedere al imaginii, cât şi din cel al dramaturgiei; întreg filmul e alcătuit din cadre fixe, lungi, întunecate, într-un alb-negru cu foarte puţine accente luminoase, alternate foarte rar şi care nici măcar nu lasă melodiile să se deruleze în întregime. Muzicienii nu discută între ei decât strictul necesar în vederea perfecţionării înregistrării unui cântec sau al altuia.

La ce se reduce obiectul observaţiei, în aceste condiţii? Textele cântecelor repetate preiau rolul elementelor naratologice şi devin autoreferenţiale atât pentru film, cât şi pentru lucrul artiştilor. „Ne change rien” („nu schimba nimic”) nu este doar titlul filmului şi titlul unui cântec interpretat de către Jeanne Balibar; e vorba despre o supunere de sensuri şi de situaţii în care perfecţionismul ţintit e regula de aur: repetiţiile nesfârşite au ca scop fixarea unei forme stricte şi neschimbabile. Presupunere mea e susţinută de cântecul cel mai des repetat, care începe cu cuvintele „Je me mutile pour attirer ton attention” („Mă mutilez ca să atrag atenţia ta”), dar de fapt nu e vorba doar de mutilarea artistului, ce renunţă la majoritatea mijloacelor prin care ar provoca o schimbare emoţională în publicul căruia i se adresează.

Cântecele care vorbesc despre chinul pasiunii şi despre obsesii rămân placide, interpretarea lor flegmatică obligă spectatorul la interpretare intelectuală, la disciplină şi observaţie, care se deprind pe parcurs. Ultimul cadru al filmului e surprins, dintr-odată, într-un spaţiu luminos şi lasă să curgă până la final un cântec, devenind astfel asemenea unei respiraţii libere, uşurătoare – premiul răbdării, înlocuitorul spectacolului mult aşteptat.

„Ne change rien” este o continuare logică a carierei şi a metodei de filmare a lui Pedro Costa, dar nu constituie neapărat un pas în direcţia spectatorilor, ci mai degrabă unul către cei dispuşi să accepte o provocare formală şi să dedice timp analizelor detaliate.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

Alte review-uri Film Menu:

Sedmikrasky (Cehia 1966, regie Vera Chytilova)

Sink or Swim (SUA 1990, regie Su Friedrich)

Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)

Kinatay (Filipine 2009, regie Brillante Mendoza)

Tilva Ros (Serbia 2010, regie Nikola Lezaic)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s