Another Year

[Review] : Another Year

Another Year (Un an din viaţă)

 

Marea Britanie 2010

regie şi scenariu Mike Leigh

imagine Dick Pope

montaj Jon Gregory

muzica Gary Yershon

cu Jim Broadbent, Ruth Sheen şi Lesley Manville

 

 

de Andra Petrescu

 

Mike Leigh nu este pe lista mea de regizori preferaţi; personajele sale şi interpretarea naturalistă a actorilor îmi dau senzaţia de o falsă legătură de intimitate cu spectatorul, deci cu mine. Nu aş spune că e un regizor slab, ci că filmele lui sunt greu de digerat şi efectiv obositoare din cauza  dialogurile rapide şi multe prin care personajele parcă se insinuează insistent. Poppy, educatoarea optimistă şi energică din „Happy-Go-Lucky” (2008), interpretată de Sally Hawkins, mă exasperează; dar aceasta este tipologia ei, nu pot să acuz vreo greşeală. Mike Leigh pune spectatorul într-o relaţie cu personajul, forţându-l pe acesta să nu rezoneze cu subiectul, tema, succesiunea de evenimente, ci să interacţioneze cu omul de pe ecran, să răspundă cu sentimente şi emoţii, cum ar face-o un amic. Şi recunosc, acest efect necesită mult talent şi pricepere din partea unui scenarist.

„Another Year”, cel mai recent film al regizorului britanic, urmăreşte, pe parcursul celor patru anotimpuri ale unui an, viaţa unui cuplu aflat la aproximativ 60 de ani, Gerry şi Tom. Chiar dacă filmul e despre ei, este pentru prietenii lor, cei care, pe rând, în funcţie de anotimp, poposesc în casa lor primitoare, se îmbată, se umilesc plângându-şi de milă, îşi contrastează – excesiv chiar – disperarea cu liniştea molcomă a celor doi soţi fericiţi.

Nu pun în discuţie deminitatea lui Mary sau a lui Ken; înţeleg, sunt disperaţi, iar depresia nu e o boală uşoară. Comportamentul lor e firesc, la fel cum este şi interpretarea celor doi actori; ba chiar Lesley Manville (Mary) este emoţionantă prin amestecul atât de autentic de sentimente pe care le emană – deznădejde, dispreţ faţă de sine, tristeţe, nevoie de afecţiune. Dar privirea autorului, lipsită de consideraţie şi demnitate, e dezarmantă, deşi ascunde ceva urme de empatie. Cumva, nu mi se pare tocmai corectă alegerea de a portretiza un tip de caracter doar prin vicii şi defecte; lipsa de bidimensionalitate a unui personaj îl reduce la statutul de caricatură. Cu tot efortul actriţei, Mary rămâne doar cunoştinţa singură şi în eternă căutare de soţ, pe care nu avem şansa – poate nici răbdarea – să o cunoaştem cu adevărat în mai multe situaţii. Apoi, faptul că este filmată la prim-plan în majoritatea cadrelor pare să accentueze o violare a intimităţii acesteia. Camera se apropie de ea şi scoate la suprafaţă tot, lipsindu-ne de o descoperire mai subtilă sau chiar mai delicată a emoţiilor lui Mary.

Cu toate acestea, există ceva trist şi adevărat despre relaţiile umane (unele), şi anume răceala relaţiilor dintre prieteni. E adevărat, Gerri şi Tom, precum fiul lor, sunt o familie tolerantă, poate chiar empatică în unele situaţii, dar în nici un caz nu sunt apropiaţi celor din jur; există o limită pe care nu o depăşesc: ascultă de la distanţă, abţinându-se de la a-şi da cu părerea sau a sfătui – deci neimplicându-se. Nu e superioritate, e comoditate. Mary, apoi Ken, sunt prietenii toleraţi ai acestei case, cei pe care cuplul îi invită la cină, le oferă alcool şi auditoriu pentru probleme lor. „Gerri, eşti ok? Poţi să vorbeşti cu mine dacă ai nevoie. Toţi oamenii au nevoie să vorbească cu cineva”, îi spune Mary, doar pentru a fi refuzată politicos. Nu ştiu dacă se poate ca după o viaţă întreagă să nu ai nimic de mărturisit, nici o amintire de împărţit cu un prieten. Mai degrabă, Gerri şi Tom înţeleg să ofere atât cât pot din fericirea lor, adică să asculte pe oricine are nevoie, fără a se implica şi, poate, contamina. În ultima parte a filmului, asistăm la înmormântarea cumnatei lui Tom. Fratele său, îndurerat, abia vorbeşte, fiind lipsit de cuvinte care să-i exprime emoţiile. Tom şi Gerri nu-l mai invită la cină şi la vin, nu-l mai ascultă vorbind la beţie, ci îi fac bagajele şi îl aduc să locuiască la ei o perioadă; îi oferă alternative, încearcă să-i aline singurătatea.

Întâlnirile lui Gerri şi Tom cu prietenii lor sunt asemănătoare celor de la medic, suferă de aceeaşi politeţe convenţională, de acelaşi tip de dialog fad. Poate că, de fapt, sunt mai sărace în apropiere umană, căci Mary încearcă, deşi stângaci, să comunice, pe când cei doi îi vorbesc mai puţin decât o face un doctor în timpul consultaţiei.

 

Alte review-uri Film Menu:

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)

Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)

Taking Woodstock (SUA 2009, regie Ang Lee)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s