Carlos

[Review] : Carlos

Carlos

 

Franţa – Germania 2010

regie Olivier Assayas

scenariu Olivier Assayas, Dan Franck, Daniel Leconte

imagine Yorick Le Saux, Denis Lenoir

montaj Luc Barnier, Marion Monnier

costume Françoise Clavel

cu Édgar Ramirez, Alexander Scheer, Alejandro Arroyo

 


 

de Irina Trocan

 

„Che” (regia Steven Soderbergh, 2008), filmul biografic de patru ore despre Che Guevara, e cvasidocumentar și antitriumfalist. De multe ori, Guevara (Benicio del Toro) e arătat ȋn cadre largi, printre luptătorii de gherilă pe care ȋi instruiește, și nu e mai ușor de reperat ȋn grup decȃt oricare dintre ei. Momentele de glorie lipsesc, amănuntele cotidiene abundă. Deși ȋși alege drept subiect un revoluționar emblematic, filmul refuză să ne ofere senzații tari. Din acest punct de vedere, „Carlos”, filmul lui Olivier Assayas despre un terorist emblematic, proiectat ȋn premieră ȋn 2010 la Cannes, nu seamănă deloc cu „Che”.

Versiunea de cinci ore și jumătate, distribuită ca miniserie tv ȋn trei părți, bifează toată gama de senzații tari oferite de filmele cu gangsteri și spioni. Conține ȋntruniri secrete, filaj, tragedii televizate, sex, droguri și multe subgenuri de rock. Iar Ilici Ramírez Sánchez -zis Carlos – e fericitul care stȃrnește agitația și captează atenția tuturor; el e, fără nicio urmă de ȋndoială, protagonistul filmului. „Carlos” e documentat exhaustiv, dar nu e un pseudo-documentar: prima jumătate a celei de-a doua părți – reconstituirea conferinței OPEC ȋn Viena din 1975, ȋn timpul căreia gruparea lui Carlos ȋi ia prizonieri pe reprezentanții marilor puteri petroliere – e făcută respectȃnd toate regulile unui thriller cu ostatici, iar lui Carlos ȋi e repartizat rolul pe care l-ar interpreta un star. Nu pot fi contrazise acuzațiile detractorilor că, uneori, Carlos pare mai curȃnd un idol decȃt un luptător.

Numai că tocmai asta e ideea: militantul venezuelean chiar a fost preocupat de imaginea lui, și sunt destule semne că imaginea l-a ajutat mai mult să capete notorietate decȃt competențele. Ȋn secvența menționată mai sus, Carlos (Édgar Ramírez) intră la conferința OPEC purtȃnd o haină de piele și o beretă ȋn stilul lui Guevara, și prezentȃndu-se ostaticilor: „Numele meu e Carlos. Poate ați auzit de mine.” Pare glorificator, dar toate amănuntele sunt conforme cu documentația; Assayas nu a inventat nimic. De altfel, nu se poate spune că atentatul – intens mediatizat la vremea respectivă – e recreat ca un moment de glorie. Din contră, Carlos face greșeală după greșeală: abia intrat ȋn sala de conferințe, ucide un oficial libian, deși ȋn Libia plănuiește să se refugieze după atentat; după ce gruparea decolează din Austria cu ostatici cu tot, Carlos eliberează mulți dintre ei ȋntr-un aeroport ȋn care opresc cȃteva ceasuri, ȋnainte să ajungă acolo unde speră că va putea rămȃne; iar la sfȃrșit, cȃnd trebuie să negocieze prețul de răscumpărare, se descurcă prost. După ȋncheierea operațiunii, Waddi Haddad, angajatorul lui, ȋl mustră că n-are simț politic, adăugȃnd că e doar un executant, și nici măcar nu e unul excepțional; cȃnd militantul bȃiguie că luptă pentru cauză, Haddad ripostează că mai degrabă luptă pentru cauza proprie. Oricȃt de tăioase ar fi ȋnvinuirile care i se aduc, după ce am văzut mai devreme ni se par nimerite.

Intrat ȋn pielea lui Carlos, Édgar Ramirez merge legănȃndu-se ostentativ, manevrează armele ca și cum ar fi imposibil să rateze ținta, urlă fără să ȋntrerupă contactul vizual și se exprimă elocvent chiar atunci cȃnd ideile lui n-au nicio noimă. Fiind nevoit să ȋși interpreteze personajul la bine și la rău de-a lungul unui interval de trei decenii, Ramirez se ȋngrașă sau slăbește, după cȃt de activ sau sedentar trebuie să pară ȋn etape diferite.

Constantă e numai ȋncrederea ȋn sine pe care o proiectează. Ȋn anturajul tinerilor luptători animați de idei mărețe pe care nu le ȋnțeleg, el impresionează prin atitudine, prin accesorii și prin reputație. Cȃnd ȋntȃlnește o femeie pe care vrea să o seducă (se ȋntȃmplă frecvent), e suficient să dea semne de interes și să aștepte ca spiritul revoluționar să-și facă efectul. Cȃnd e exclus din organizația ȋn care s-a format, e convins că-și va găsi de lucru; nu pentru că ar avea simț politic, ci fiindcă n-are dubii că e valoros.

Filmul lui Olivier Assayas e compus din multe secvențe scurte de pe parcursul unei perioade foarte lungi; Carlos ȋși dezvăluie contradicțiile dacă e urmărit cu atenție – dar trebuie urmărit cu mult mai multă atenție decȃt ar fi cerut un film biografic curățit și ordonat. Dezavantajul e că unora li se va părea un film fie amoral, fie obositor. Avantajul – respectă cronologia evenimentelor, fără să le omită pe cele „minore” ca să dilate numai cȃteva mai „relevante”; sunt relevante toate și e important că sunt atȃtea. Carlos ȋși construiește cariera cu eforturi la fel de mari ca orice tȃnăr ambițios care speră la un post mai bun, și, pȃnă la primul atentat relatat de presa internațională (uciderea unor polițiști ȋntr-un apartament de pe strada Toulliers, ȋn 1975), e deja un veteran. Assayas știe să speculeze tensiunea momentului prin felul ȋn care construiește secvența. Polițiștii pornesc către adresa indicată să-l interogheze pe Carlos, și unul ȋi spune celuilalt ȋn treacăt că va fi o operațiune de rutină; Carlos e de mult acolo, la o petrecere destinsă ȋntr-un cerc de tineri „militanți nonviolenți”. Se aud bătăi ȋn ușă și ne așteptăm să sară scȃntei instantaneu, dar conversația ȋntre polițiști și Carlos e civilizată – Carlos se preface că e inocent, și polițiștii nu știu destule despre el cȃt să fie siguri că nu e așa.

Cum filmul cuprinde ȋntreaga evoluție a lui Carlos, nu trebuie să arate că e fie un visător, fie un mercenar fără convingeri proprii, sau că e ori incompetent, ori impecabil. Ce reiese e mai interesant ca o hagiografie sau o caricatură. Ȋn trei decenii e atȃta vreme să-și facă treaba bine și-apoi să-și facă treaba prost, ȋncȃt nu mai frapează incompetența, ci amoralitatea rezultată din rutină. E foarte posibil să fi crezut ȋn Cauză la ȋnceput (iar spre bătrȃnețe are nostalgia revoltei adolescentine), dar cu greu ar putea păstra o poziție fermă cȃnd consideră că dușmanul, nebulos, este „imperialismul”; trece fără probleme din rezistența palestiniană ȋn slujba dictatorilor comuniști, și nici măcar nu sesizează ironia faptului că, anti-imperialist cum e, ȋși cȃștigă traiul pe piața internațională. Și problemele personale – care nu contează pentru restul lumii – tot prin violență le rezolvă: execută o serie de atentate, ȋncercȃnd să convingă autoritățile franceze să-i elibereze logodnica din ȋnchisoare.

Olivier Assayas are priceperea tehnică necesară pentru „Carlos”: nu face filme de gen, dar a făcut toate genurile de film, și „Carlos” e regizat cu mȃnă sigură. Are, de asemenea, cunoștințele necesare și scepticismul interesat cu care trebuie abordat subiectul: ȋn adolescența lui Assayas, la ȋnceputul anilor ’70, pătrundea ȋn cultura franceză teoria că toate regimurile totalitare – inclusiv cele de inspirație marxistă – sunt la fel de alienante precum capitalismul. Steven Soderbergh vede ȋn Che un spirit altruist (și omite din filmul biografic faptele care ar putea pune la ȋndoială dedicarea lui); Olivier Assayas e mult mai reticent ȋn privința lui Carlos. Dacă Soderbergh ȋl crede pe Che reprezentativ pentru o filosofie, pentru Assayas, Carlos e numai emblematic – notoriu; alți militanți din generația lui (personaje secundare ȋn miniserie) au fost mai puțin individualiști, mai puțin distructivi și mai integri, dar ei n-au ajuns niciodată imprimați pe tricouri sau pe coperta unor albume pop.

Detractorii filmului au mai remarcat că structura e cea a ascensiunii-și-declinului, ca ȋn toate filmele cu gangsteri din anii ’30. Dar „Carlos” se ȋndepărtează apreciabil de convenție. Nu are un arc dramatic – traiectoria personajului e dictată de biografia lui Ilici Ramírez Sánchez. Ȋntre ascensiune și declin nu există legături cauzale. Cariera lui Carlos nu se ȋncheie cȃnd faptele lui mȃrșave ȋi aduc pierirea iminentă, ci după căderea blocului comunist, cȃnd nu-l mai angajează nimeni. Rigoarea tratamentului lui Assayas e demitizantă așa cum austeritatea mijloacelor lui Soderbergh nu era; ultimul lucru ȋnsemnat pe care ȋl plănuiește Carlos ȋnainte de finalul filmului e o liposucție.

Judecȃnd numai după stil, „Che” pare mai veridic decȃt „Carlos”, dar ȋn realitate, ȋn ciuda aparentei neutralități, filmul lui Soderbergh e cel romantizat. Sigur că, ȋn parte, diferențele ȋntre „Che” și „Carlos” derivă din diferențele ȋntre Che și Carlos: simplificȃnd, primul e un strateg și al doilea e un executant, și-atunci e normal ca primul film să se concentreze pe detalii tehnice, iar al doilea să fie un film de acțiune. Ȋnsă diferențele sunt mai profunde. Protagonistul lui „Che” nu e un anonim și Soderbergh trebuie să fi intuit că, oricȃt de discret ar fi plasat ȋn cadru, ȋl căutăm cu privirea pȃnă cȃnd ȋl reperăm; și trebuie să mai fi știut că, ȋmpărțind filmul ȋn două părți simetrice (prima: revoluția reușită din Cuba; a doua: revoluția eșuată din Bolivia), ȋi dă semnificație; reiese că Guevara a fost un erou pur, consecvent ȋn două lupte foarte diferite, rămȃnȃnd fidel ideilor sale și atunci cȃnd mediul ȋi e potrivnic. „Carlos” nu e la fel de democratic – personajul principal e mai proeminent decȃt oricare altul -, și nici la fel de umil – nu ni se dă impresia că teroristul ar fi imposibil de ȋnțeles. Ȋnsă nu numai că e mai onest să procedeze așa, e și profitabil estetic. Nu știu cȃt de mult servește austeritatea, atunci cȃnd demistificarea nu e riguroasă, ȋn filmele biografice despre militanți iconici. Ȋn primul rȃnd, omite amănuntul că triumfalismul nu le-a fost nici lor străin. Ȋn al doilea rȃnd, urmărind un film biografic ca „Che”, care prețuiește opacitatea psihologică și ne lasă misiunea să completăm noi golurile, suntem tentați să le umplem cu ce știam deja – și ce ne amintim e vag. Tocmai că, de la distanță –și numai de la distanță -, Carlos pare un demn reprezentant al Cauzei.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

Alte review-uri Film Menu:

Vincere (Italia – Franţa 2009, regie Marco Bellocchio)

La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)

O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

Kynodontas (Grecia 2009, regie Giorgos Lanthimos)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s