Potiche

[Review] : Potiche

Potiche (Nevasta la putere)

 

Franța 2010

regie, scenariu François Ozon

imagine Yorick Le Saux

montaj Laure Gardette

muzică Philippe Rombi

scenografie Katia Wyszkop

cu Catherine Deneuve, Gérard Depardieu, Fabrice Luchini

 

 

de Anna Florea

 

Acțiunea filmului „Potiche” este plasată în Franța divizată politic și social a anilor ’70, iar protagonista este Suzanne, o femeie din înalta societate, soție a unui patron de fabrică de umbrele care își ocupă timpul liber scriind poezioare, brodând și având grijă de starea perfectă a coafurii sale. Pe scurt, este o „soție trofeu” (de unde și titlul filmului – „potiche” fiind termenul echivalent în limba franceză). Soțul se îmbolnăvește din cauza proletariatului care tot intră în greve, se retrage pentru câteva luni în vacanță, iar Suzanne este nevoită să preia conducerea fabricii.

Ceea ce sare în ochi (în urechi, mai ales) în prima jumătate de oră a filmului, dincolo de paleta de culoare ultra stilizată cu contraste de genul roșu – verde, roz – turcoaz, este cantitatea aproape perversă de dialog. Avem replică după replică după replică. Și, fără să fie nevoie să te mai documentezi, înțelegi imediat că filmul este o adaptare a unei piese de teatru (de Pierre Barillet și Jean-Pierre Gredy). Însă nu doar cantitatea de dialog este cea care creează o puternică senzație de teatralitate, ci mai ales rezolvări regizorale precum cea în care Suzanne stă cu fața la cameră între două personaje aflate în profil, care se ceartă și nu o bagă în seamă, încercând în repetate rânduri să deschidă gura; apoi, semnale de alarmă în acea direcţie dau replicile spuse în același timp, pe un acelaşi ton al vocii de două personaje sau gesturile făcute în același timp de trei personaje (spre exemplu, atunci când secretara, fiica și fiul lui Suzanne se așează pe canapea şi își trec picior peste picior). Toate acestea aparțin clar unei convenții de tip teatral.

Nu mă deranjează stilizările agresive în cinema (aș putea spune că am chiar o slăbiciune pentru ele), însă în „Potiche” teatralitatea nu este atât o stilizare, cât, pur și simplu, un rezultat al transpunerii elementare a piesei. Încercările de stilizare adevărată, precum flashback-urile delicioase revelând trecutul nelipsit de inocență al Suzannei sau cântecul acesteia din final, sunt dispersate și incoerente în ansamblul filmului. (În mod evident, combinația între Deneuve și umbrele ar vrea să ducă cu gândul la ultra-stilizatul „Les Parapluies du Cherbourg” („Umbrelele din Chebourg”, 1965, r. Jacques Demy), însă „Potiche” este foarte departe de farmecul unic al filmului lui Demy, referirea la acesta subliniind inconsistența abordării lui Ozon).

După ce te obișnuiești cu senzația că urmărești o piesă de teatru, atenția se concentrează pe Deneuve în rolul Suzannei, în jurul căreia gravitează întregul film. Actrița se află într-o postură incomodă pentru că deși carisma din tinerețe sunt prezente, fizic vorbind, vârsta ei se simte într-un mod neflatant pe ecran. Începând cu jogging-ul din debutul filmului, continuând cu alergăturile pe tocuri sau dansul în clubul „Badabum”, există în postura actriței o rigiditate și o înțepeneală care creează senzația de oboseală. Vârsta actriței o depășește pe aceea a personajului, iar momente precum cel în care flirtează subtil cu un șofer de camion pe cântecul lui Julio Iglesias, „Cucurrucucu Paloma”, sau sărutul lipsit de orice fel de pasiune sau scânteie cu personajul interpretat de Gérard Depardieu creează o discrepanță și o ușoară stare de jenă.

Sunt sigură că pe scenă piesa este ceea ce o comedie franceză de acest gen se dorește a fi – ușurică și distractivă. Filmul este ușurel și nesolictant, dar deloc distractiv, nereușind să fie nici măcar agreabil. Abordarea regizorală se rezumă la filtrarea imaginii printr-un caleidoscop colorat al anilor ’70. Și cam atât. De aceea, ca o ironie deloc subtilă, însuși filmul e ca un „potiche” – o vază frumușică, dar lipsită de orice fel de conținut. Nici măcar frumușică până la capăt nu poți spune că este, pentru că nu îți rămâne în minte niciun cadru în mod special pentru vreo plasticitate deosebită. „Potiche” e o vază foarte colorată și lipsită de conținut.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Taking Woodstock (SUA 2009, regie Ang Lee)

Vincere (Italia – Franţa 2009, regie Marco Bellocchio)

Sin retorno (Argentina – Spania 2010, regie Miguel Cohan)

Io sono l’amore (Italia 2009, regie Luca Guadagnino)

Videocracy (Suedia – Danemarca – Marea Britanie – Finlanda 2009, regie Erik Gandini)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s