Mathieu Amalric – regizorul
de Roxana Coţovanu
Pentru publicul larg, Amalric înseamnă, în primul rând, o față cunoscută; mai întâi de toate – e tipul din „Le scaphandre et le papillon” („Scafandrul şi fluturele”, 2007, r. Julian Schnabel) ; în plus, dai peste el în roluri mai mari sau mai mici, într-o mulțime de alte producții/coproducții franceze – de la Desplechin, la André Téchiné, la (mai recentul) Alain Resnais, la Olivier Assayas, Luc Moullet sau la Raoul Ruiz – dar și în ultimul Bond, spre exemplu. Așa că, chiar dacă nu îi reții numele, ochii mari, sfredelitori și bulbucați, cât și zâmbetul lui – când jucăuș, când fermecător, când ironic – sunt destul de greu de uitat. Dar nu multă (sau, cel puțin, nu îndeajuns de multă) lume știe că Mathieu Amalric nu se consideră, de fapt, actor iar ceea ce vrea să facă cu adevărat e regie de film.
Ce faci când ai 19 ani, ești francez, fiul unor cunoscuți jurnaliști de la „Le Monde” (tatăl corespondent extern, mama critic literar), fotograf amator la vârsta de 15 (cu expoziții, chiar), iar un prieten de familie te invită să faci figurație într-un film de-al lui? Chiar dacă nu ești din cale afară de pasionat de cinema, accepți. Așa se face că felul în care se desfășoară activitatea pe platou, modul de lucru al regizorului și posibilitatea de a asambla de la zero o lume care nu există decât în capul tău – te fascinează și îți dai seama că și tu, la rândul tău, vrei să devii regizor.
Sau cel puțin asta i s-a întâmplat lui Amalric. Poate și pentru că prietenul familiei nu era nimeni altul decât georgianul Otar Iosseliani, iar „Les favoris de la lune”/ „Favoriții lunii”, filmul din ’84 – e cel care a marcat contactul lui cu această „minunată lume nouă”. De altfel, Iosseliani îl va mai lua în filmele sale și mai târziu: în „La chasse aux papillons”/ „Vânătoarea de fluturi” (1992) și chiar și mai târziu, când Amalric era deja un actor (re)cunoscut, în „Lundi matin”/ „Luni de dimineață” (2002), oferindu-i de fiecare dată câte un rol mic.
Bine, dar la 19 ani – cum procedezi mai departe ca să ajungi Regizor? Amalric a început repede să facă scurtmetraje, a lucrat și într-o casă de producție, ocupându-se de diverse lucruri, a făcut și asistență de regie la nume mari (cum ar fi Louis Malle sau Romain Goupil), dar apoi – până să realizeze primul lungmetraj, calea lui a deviat de la drumul pe care îl urmase, luând-o serios pe cea a actoriei. Iar dacă am arunca „vina” pe Arnaud Desplechin pentru asta, nu am greși deloc. În timp ce era la un festival de film prezentându-și un scurtmetraj, Amalric îl întâlnește pe Desplechin, care era și el acolo cu primul lui film, „La vie des morts”/ „Viața morților” (1991). Desplechin îi propune să vină la castingul pentru următoarea sa peliculă – „La Sentinelle”/ „Santinela” (1992) și, chiar dacă nu îl distribuie în rolul principal în vederea căruia îl avusese, Amalric are aici o apariție scurtă, făcându-și astfel intrarea în gașca actorilor preferați ai acestui autor (gașcă din care mai fac parte Marianne Denicourt, Emmanuel Salinger, Jeanne Balibar sau Emmanuelle Devos). Prietenia dintre cei doi rămâne una strânsă, iar cinci ani mai târziu Amalric avea să câștige premiul „Cesar” pentru cel mai bun debut la categoria interpretărilor masculine cu filmul „Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle)”/ „Viața mea sexuală… cum am ajuns la divergențe” al aceluiași autor. De altfel, această colaborare avea să se dovedească mai mult decât fructuoasă, aducându-i lui Amalric alt „Cesar” în 2005, pentru „Rois et reine”/ „Regii și regina”. Pentru „Un conte de Noël”/„Poveste de Crăciun”, cel mai recent film făcut în aceeași formulă, Amalric nu mai câștigă niciun „Cesar”, dar rolul pe care îl joacă aici – de oaie neagră a familiei, de bărbat imatur, sensibil și impulsiv – pare să i se potrivească cel mai bine.
Dar realizarea lui Desplechin e mult mai importantă decât de a-i fi pus lui Amalric pe tavă niște premii; a văzut în el ceva și a reușit să scoată la suprafață acel ceva de îndată ce i-a încredințat rolul principal din „Comment je me suis disputé (…)”. Însuși Mathieu Amalric consideră (și o spune de câte ori are ocazia) că Desplechin i-a schimbat viața și îi e foarte recunoscător pentru că i-a revelat o latură din el pe care nu o bănuia; o latură care, se pare, rezonează cu o mulțime de oameni.
Treptat, el a devenit unul dintre cei mai căutați și utilizaţi actori din cinema-ul francez, jucând mai ales în filme de autor, specializându-se fără să vrea în rolul intelectualului parizian – dezorientat, frivol sau impulsiv, dar veșnic măcinat de vreo dilemă. Fără să vrea – pentru că Amalric, un tip care face sport zilnic, își dorește să lucreze mai mult cu corpul său. Probabil de aceea a fost atras de rolul din „L’Histoire de Richard O.”/ „Povestea lui Richard O.” (regia Damien Odoul, 2007), un film de o calitate tare îndoielnică, unde vedem mai mult din corpul lui decât ne-am fi dorit. Oricum, chiar și aici, ca în toate filmele în care joacă, farmecul interpretării sale vine din sinceritatea cu care abordează rolul, din energia pe care o emană în jurul lui – ajungând uşor până la spectator și, mai ales, din lejeritatea și din naturalețea cu care trece de la o stare la alta.
(Cumva, articolul se încăpățânează să conțină o contorizare a „Cesarurilor”, așa că…) – în 2008 avea să i se alăture și un al treilea premiu, pentru interpretarea din „Le scaphandre et le papillon”/ „Scafandrul și fluturele” în regia lui Julian Schnabel, film a cărui forță – în afară de acel punct de vedere subiectiv al unui personaj-legumă – stă, în fond, cu totul în performanța actoricească a lui Amalric.
Presupunând că ar fi decis să își rezume cariera la acest gen de roluri, ea totuși ar fi fost una strălucită; însă norocul (din punct de vedere financiar și al notorietății, cel puțin), i-a surâs dublu: după două roluri mici în filme „mari” („Munich”, al lui Steven Spielberg, din 2005, și „Marie-Antoinette” al Sofiei Coppola din 2006), Amalric a primit în 2008 rolul antagonistului lui James Bond în „Quantum of Solace”/ „007 – Partea lui de consolare”, înscriindu-se astfel, alături de Gert Froebe, Curd Jurgens, Louis Jourdan sau Jeroen Krabbé în panoplia actorilor continental-europeni care au jucat „răii” în seria Bond (într-un interviu, Amalric spunea că nu ar fi putut să refuze rolul din Bond, neputând să-și închipuie cum le-ar fi spus fiilor săi că a făcut așa ceva).
Pe de o parte, așa cum au făcut mulți alții înaintea lui (de la Welles la Cassavetes), aşa cum fac şi o vor face în continuare, Amalric acceptă majoritatea rolurilor care i se oferă pentru a putea să-și facă propriile proiecte; notorietatea înseamnă nu numai bani, ci și experiență, relații, câte o portiță deschisă acolo unde trebuie. Pe de altă parte, cariera asta, pe care nu și-a dorit-o neapărat, dar pentru care apare ca turnat, nu îi lasă prea mult loc pentru acea carieră la care a visat încă de la 19 ani, fapt de care se plânge constant; dar asta poate fi o scuză foarte bună, când nesiguranța și teama de eșec se aștern în fața unui proiect nou-nouț care își așteaptă rezolvarea. Într-unul din filmele sale, „Le stade de Wimbledon”/ „Stadionul din Wimbledon” (din 2001), personajul principal, jucat de Jeanne Balibar – partenera lui de viață de pe-atunci, cu care are și doi copii – pornește pe urmele unui scriitor mort, care nu a lăsat în urmă nici o operă, încercând să recompună trecutul acestuia. Printr-o exagerare, am putea să vedem o asemănare între Mathieu Amalric și personajul lui. Deși el are la activ ceva filme, figura acestui scriitor fără cărți rimează cumva cu angoasa lui Amalric – a regizorului Amalric – de a fi un cineast care nu-și găsește niciodată timp pentru a-și face filmele. Motivele pentru care nici unul, nici altul nu merg până la capăt, undeva într-un strat al subconștientului, par să fie aceleași.
Totuși, Amalric a făcut șase scurtmetraje – printre care și un documentar – și, până acum, patru lungmetraje: „Mange ta soupe”/ „Mănâncă-ți supa” (1997), mai sus pomenitul „Le stade de Wimbledon”, „La chose publique”/ „Afaceri publice” (2003) – pentru televiziune și, cel mai recent, filmul care a deschis anul acesta Cannes-ul – „Tournée”/ „Turneu” (2010).
„Tournée” spune povestea unui manager artistic francez stabilit în America, a cărui perioadă de glorie s-a terminat de mult și care intuiește succesul acolo unde nu multă lume l-ar bănui: în aducerea pe tărâmurile natale a unui show de „new burlesque” american – un cabaret/striptease ale cărui protagoniste sunt niște femei trecute clar de prima tinerețe. Țelul final al turneului este un spectacol la Paris, dar până să ajungă acolo trebuie să treacă prin orașe mai mult sau mai puțin sordide, cum ar fi Le Havre, La Rochelle sau Nantes. Deși verva show-ului este, într-adevăr, demnă de un film, Amalric se concentrează pe viața particulară a managerului (pe care, de altfel, tot el îl și joacă); acesta se reîntâlnește cu diverse persoane din trecutul său (tatăl, un frate, o fostă nevastă, un fost asociat, doi fii aflați în primul lor deceniu de viață) care, se dovedește, nu au amintiri prea plăcute legate de el, și se comportă în consecință, tratându-l în general cu răceală. Printre aceste întâlniri cu foști cunoscuți sunt strecurate și unele cu noi necunoscuți, iar una dintre ele – flirtul managerului cu casierița unei benzinării – este totodată una dintre cele mai bune scene ale filmului. Sfârșitul, care are loc în somptuozitatea decăzută a unui hotel părăsit, în jurul unei piscine golite de apă, ni-i arată pe protagoniști conștientizând absurdul situației lor și bucurându-se totodată de el, pregătiți să înfrunte cu optimism o viață care nu are mare lucru să le ofere. Precum în „Le stade de Wimbledon”, Amalric dovedește și în „Tournée” că nu a lucrat degeaba cu Arnaud Desplechin, reușind – fără să imite – să surprindă frânturi de emoție și detalii care aproape că ar merita propriile lor filme. Poate că principalul neajuns al lui „Tournée” este că Amalric arată prea puțin din show, care este mai curând schiță decât tablou. Însă acesta va fi trecut repede cu vederea de spectatorul fascinat de compoziția atentă, subtilă și inteligentă a personajului principal. Nu se poate spune că Amalric-actorul salvează filmul regizorului Amalric (filmul ar fi probabil bun și fără el), însă amândoi – atât actorul, cât și regizorul – merită lăudați că au ales să lucreze, în sfârșit, împreună.
(articol publicat in numarul al 8-lea al Film Menu / decembrie 2010)
Alte profiluri Film Menu:
FILM MENU 