79 next

[Festivaluri] : NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (I)

NexT

Festival Internaţional

ediţia a 6-a

București 28 martie – 1 aprilie (I)

 

de Cristina Bîlea, Raluca Durbacă, Diana Mereoiu, Ștefan Mircea, Iulia Alexandra Voicu

Aglaée

Franţa 2010

regie Rudi Rosenberg

Anul acesta premiul de regie la NexT a fost acordat ex-aequo realizatorilor a două filme care abordează aceeași tematică pubero-adolescentină în moduri distincte, foarte personale. Unul dintre ele se intitulează „Aglaée” si este cel de-al doilea scurtmetraj al lui Rudi Rosenberg, un cunoscut tânăr actor francez. Aglaée, o adolescentă cu handicap locomotor, devine ținta bătăii de joc a lui Benoit, un băiat de la ea din clasă, atunci când acesta pierde un pariu și este nevoit să o invite în oraș. Deranjat că ea nu numai că ia în serios propunerea, dar îl și refuză, motivând că este prea urât pentru gusturile ei, Benoit dă startul unui schimb de agresivități care în mod surprinzător îi va apropia pe cei doi copii. Încă de la început, Rudi Rosenberg pune degetul pe unul dintre mecanismele eronate de gândire des întâlnite și poate prea puțin dezbătute: certitudinea că un om pe care îl considerăm inferior nu ne poate considera pe noi altfel decât superior; prin urmare, Benoit nu poate accepta atitudinea Aglaéei. Deși spune o poveste cu un mare potențial melodramatic (fetița este handicapată, iar copiii se poartă urât cu ea), Rudi reușește să evite cu abilitate tușele prea puternice: Aglaée este perfect adaptată, are o mulțime de prieteni, joacă baschet, dansează, Benoit trebuie și el să facă față ostracizării și umilințelor grupului de fete. Agresivitatea adolescenților –  printre care se numără și Aglaée și Benoit – nu este de natură fizică și nici măcar verbală; se înjură mult mai puțin decât te-ai aștepta, deși atmosfera resimțită este accentuat violentă. Ceea ce face fiecare personaj cu multă măiestrie este să submineze încrederea în sine a celuilalt, lovind cu precizie prin insinuări, priviri pline de indiferență, tăceri bine calculate. După modelul personajelor sale, și constructul lui Rosenberg este foarte fin dozat cu momente de mare delicatețe: faptul că Benoit se excită atunci când o surprinde pe Aglaée in baie doar în sutien, deși afirmă că o consideră o ciudățenie a naturii, finalul în care ușile liftului se redeschid, lăsând să se bănuiască o licărire de speranță, deși tot ce se întâmplă frumos între cei doi adolescenți este atât de puțin și subtil.   (de Cristina Bîlea)

Chefu’

România 2012

regie Adrian Sitaru

Cel mai recent scurtmetraj al lui Adrian Sitaru urmărește tot o zonă „domestică”, zonă în care se nasc des poveștile alese de regizor. „Chefu’” are ca punct de interes relația unei femei cu vecinele și fiul său. Regizorul pare să fie dornic să exploreze această zonă a interacțiunii dintre vecini, dintre membrii aceleiași familii – un mediu în care oamenii sunt prinși deja, în care decizia de a aparține, cel puțin din punct de vedere al spațiului, nu este una voluntară. Povestea se petrece mai mult într-un apartament de bloc: Neli se întoarce acasă, într-un oraș pe care nu-l cunoaștem, dar care pare foarte mic (prima femeie pe care Neli o întâlnește pe stradă este chiar o cunoscută; mersul la biserică este un obicei pe care mai toate personajele acestui scurtmetraj îl repectă sau cel puțin pare un obicei la care se raportează, ba chiar unele dintre ele aparțin unui cor al bisericii – genul de activitate specifică unei comunități mici). Orășelul pare unul ardelenesc, după accentul și regionalismele prezente în discuție; micuț, dar plin de viață – personajele au un mare chef de a socializa, de a vorbi, de a despica probleme mici în patru. Scurtmetrajul debutează cu discuția telefonică dintre mamă și fiu: o discuție care relevă stereotipia dulce a relațiilor de acest tip. Miezul filmului este întâlnirea-discuție de relaxare dintre cele patru vecine: oarecum, o altă stereotipie românească, umplută însă cu frânturi particulare ale personajelor. În aceste lumi mici, cum este universal unui bloc, toată lumea este prietenă cu toată lumea și totuși toată lumea bârfește pe toată lumea – pare să fie viziunea regizorului. Discuția lor e una presărată cu umor, însă e una care te prinde și care te aleargă: solicitant pentru atenția spectatorului e momentul în care toate vorbesc tare, vocile se acoperă una pe cealaltă, încât nu mai poți urmări niciun fir al dialogului.

Sitaru alege să așeze camera pe un trepied și să lase personajele să se desfășoare în spațiul care încape în vizorul camerei, fără să fie nevoit s-o miște prea mult. Cadrele sunt lungi, statice. Încadratura este una relativ strânsă – să fie oare pentru a marca această lume mică, cu probleme mici? Interesant este faptul că scenografia și eclerajul sunt gândite într-o manieră care tinde spre o ușoară calofilie, spre o armonie. Lumina este caldă, difuză – astfel și fețele personajelor sunt mai calde, fiind mai ușor pentru spectator să se atașeze de poveștile lor. Culorile sunt vii, chiar și pentru un apartament în care se vede că mobila n-a mai fost schimbată de ceva timp (vezi hainele colorate ale femeilor, pattern-urile vii, vezi maro-ul cald al ușilor și al mobilei, potențat de fața de masă albastră).

Pentru Pedro Almodóvar, noțiunea de vecin e una aproape sfântă, la fel ca cea de femeie. În comunitățile mici, discuțiile cu vecina sunt licărul de viață al unei zile, relaxarea și implicarea emoțională de care un om are nevoie pentru a simți că este viu. Și Adrian Sitaru pare să privească cu o ironie afectuoasă acest tip de univers, în care un fenomen major, care influențează viețile tuturor, este faptul că un tânăr a dat o petrecere într-o noapte. (de Iulia Alexandra Voicu)

De azi înainte

România 2011

regia Dorian Boguță

Scurtmetrajul „De azi înainte” prezintă o seară aparent banală din viața unui tată și a fiului său, care abia a împlinit 18 ani. Cadoul tatălui vine în două părți. Prima – o lecție de șofat prin poligon, completată cu o sesiune de băut vodcă cot la cot. A doua parte – o lecție de viață, despre micimea umană. Scurtmetrajul a fost descris ca fiind un film tragi-comic. Personal, tragi-comică mi se pare intenția autorului. Dar să le luăm pe rând. Personajul tatălui, interpretat de Teo Corban, este „a man’s man”, cum ar spune englezii. E un mare cuceritor de dame în tinerețe, obișnuit cu băuturile tari și cu bătăile de stradă, cu amantă la purtător și foarte mult testosteron – pe scurt, un personaj de desene animate. Fiul, jucat de Cătălin Jugravu, e timid, reținut, introspect, însă, se va dovedi în final, intolerant, neiertător, și, aș putea spune, diabolic. Pentru că suspectează că fiul său ar putea fi „cum îi spune, din ăla, homosexual”, tatăl se gândește să îl ducă la amanta pe care o frecventează de doi ani, pentru a-l vindeca de „cum îi zice, homosexualitate”. Desigur, în schimbul unei sume de bani. Să presupunem că o astfel de situație ar fi posibilă. Să presupunem că tatăl nu ar avea încredere decât în puterile „vindecătoare” ale amantei, pe care, ca orice om corect, are de gând să o remunereze pentru munca ei. Reacția fiului este pe măsura tatălui: convinge doi băieți de cartier duri că tatăl său este un agresor homosexual, care i-a făcut avansuri. Desigur, băieții de cartier nu pot fi decât homofobi, astfel că îi aplică o corecție fizică tatălui. În final, iată răsplata. Fiul îi dă o lecție despre ce înseamnă să fii „homosexual și nefericit”. Dar pentru cine pune în scenă autorul scurtmetrajului această lecție? Pentru toți tații de homosexuali, care văd homosexualitatea ca pe o boală? Pentru toți homosexualii care nu reușesc să găsească empatie și înțelegere la părinți? Este aceast scurtmetraj un exemplu despre cum ar trebui procedat într-o astfel de situație? Sunt heterosexuală. Nu voi putea niciodată să înțeleg pe deplin problemele pe care le întâmpină homosexualii într-o lume de homofobi. Cu siguranță nu aș ști să vorbesc despre această temă într-un film. Însă mi-aș dori să văd povești fără clișee, în care problema taților să fie despre cum pot aborda noua situație în care se află. Și mi-aș dori să văd povești în care fiii sunt cei care întind primii mâna. Un film despre răzbunare, resentimente, ură, dispreț și suferință, cu alte cuvinte aceleași teme pe care le auzi de fiecare dată când se discută despre homosexualitate, nu îmbogățește viața nimănui. „De azi înainte” a câștigat premiul pentru „Cel mai bun scurtmetraj românesc” în cadrul Festivalului Internațional de Film NexT 2012. (de Raluca Durbacă)

In Loving Memory (In memoriam)

Franţa 2011

regie Jacky Goldberg

După ce anul trecut a susținut un workshop la NexT, Jacky Goldberg se întoarce în postura de regizor cu cel mai nou scurtmetraj al său, „In memoriam”, un film provocator situat undeva la intersecția dintre experimental, science fiction, cronică de familie și thriller. Goldberg folosește dulci imagini de vacanță șaizecistă la mare (filmate pe 8 mm), ce arată ca și extrase din arhivele personale ale unei familii. Comentariul grav, melancolic pare să vină în completarea imaginii după modelul clasic (așa cum se întâmplă la Olivier Py, în „Pe malurile Mediteranei”) dar se transformă curând într-un discurs narativ despre proceduri de cosmetizare a memoriei care aparțin unui viitor neprecizat. Este vocea unei tinere femei (Cassandra Ortiz, una dintre actrițele preferate ale lui Jacky Goldberg), dispărute în urma unui accident, care face apel la conștiința mamei sale, ce a decis să șteargă amintirea dureroasă a fiicei și să o înlocuiască cu amintiri artificiale, reconfortante. În prima parte a discursului său, ea povestește resemnată desfășurarea evenimentelor din această clinică futuristă care vindecă durerile sufletului, discuțiile mamei cu doctorii responsabili cu operația și concesiile morale pe care aceasta le face pentru a-și alina suferința. Partea a doua se construiește pe resentimentele crescânde ale fiicei care își  pregătește reîntoarcerea în conștiința mamei sale pentru a-i aplica pedeapsa meritată pentru decizia de a șterge din conștiință ultimele urme ale copilului pierdut. Ea se cuibărește în locurile inaccesibile ale minții mamei și crește acolo, pregătindu-și întoarcerea catastrofală. Jacky Goldberg personifică cinematografic un proces foarte intim al creierului uman, folosindu-se de procedee moderne, neașteptate: prăpastia temporală dintre aspectul de document istoric al imaginii și implicațiile SF ale comentariului, supraimpresiunile cu iz de defecțiune tehnică ale cadrelor „de vacanță” cu cele ale fiicei-monstru răzbunător care acționează în sens invers fiziologic, în încercarea de a restabili amintiri. Toate acestea dau un parfum insolit filmului, deosebindu-l de filmele „album de familie”, melancolic-contemplative. (de Cristina Bîlea)

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

Alte articole publicate în Film Menu:

De vorbă cu Andrei Gorzo despre NexT Film Festival 2009

5 FILME ALE EDIŢIEI A PATRA A FESTIVALULUI DE SCURT ŞI MEDIU METRAJ NexT București, 13-18 aprilie 2010

INTERVIU CU ANDREI GORZO, SELECŢIONERUL FESTIVALULUI NexT 2010 București, 13-18 aprilie 2010

NexT Festival Internațional de Scurt și Mediu Metraj ediția a 5-a București, 6-10 aprilie 2011

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s