Notiţe de la Indielisboa
ediţia a 9-a
Lisabona 26 aprilie – 6 mai
de Andrei Rus
Am petrecut patru zile în sălile de cinema care au găzduit cea de-a noua ediţie a Festivalului Internaţional de Film Independent „Indielisboa”. Pentru a fi mai precis, voi mărturisi că o jumătate din timpul dedicat vizionării de filme mi l-am petrecut într-o săliţă ce purta denumirea de „Videotecă”, unde puteam viziona pe monitoare de computer aproape orice film prezentat în cadrul festivalului. Nu mă voi scuza pentru faptul că nu am reuşit să văd decât vreo zece lungmetraje şi câteva zeci (poate cinci) de scurtmetraje din sutele de filme programate la „Indielisboa”, pentru că, şi să fi stat pe toată durata festivalului, tot nu aş fi putut ajunge fizic decât la un sfert dintre proiecţii. Nu am mustrări de conştiinţă, însă mă grăbesc să intru în subiect, fiind extrem de entuziast în legătură cu unele dintre filmele văzute acolo.
În primul rând, am fost interesat să vizionez cât mai mult cinema local. Am reuşit să văd întreaga secţiune dedicată scurtmetrajelor portugheze, fiind impresionat – e puţin spus – de „Palácios de Pena” („Palatul milei”, 2011, regie Gabriel Abrantes şi Daniel Schmidt) şi, într-o mai mică măsură, dar oricum foarte tare, de „Cerro negro” şi „Rafa”, ambele regizate de João Salaviza. „Palácios de Pena” e cel de-al doilea proiect comun al cuplului Abrantes-Schmidt, după „A History of Mutual Respect” (2010). Gabriel Abrantes are, de altfel, obiceiul de a colabora la fiecare dintre proiectele sale cu câte un alt realizator (pentru „Liberdade”, 2011, a colaborat cu Benjamin Crotty, iar la „Fratelli”, 2011, cu Alexandre Melo). Am aflat la faţa locului motivaţiile acestuia pentru preferinţa de a-şi regiza în tandem proiectele – are o personalitate foarte puternică şi impulsuri autocratice, aşa că simte nevoia unei alte persoane cu care să îşi verifice deciziile. Într-adevăr, de obicei – şi este şi cazul lui „Palácios de Pena” -, Abrantes regizează, scrie, montează, realizează designul de sunet şi joacă în propriile filme. „Palácios de Pena” este un mediu-metraj halucinant, care la o primă vizionare îşi poate lua cu uşurinţă pe sus publicul, din cauza aparentei lipse de logică în înlănţuirea episoadelor sale. De la prima secvenţă, în care două adolescente (Alcina Abrantes şi Andreia Martina) fac exerciţii sportive noaptea pe un stadion, sub supravegherea misterioasei lor bunici, continuând cu un pasaj în care cele două se află pe marginea unei prăpăstii spectaculoase, păzind o turmă de oi şi rătăcind un miel, şi trecând prin toate celelalte secvenţe (de la visul medieval al bunicii, în care aceasta se imaginează ca fiind preşedintele unui complet de judecată care deliberează un caz de pederastie, până la secvenţa slowmotion dintr-un club), e foarte clar că cei doi realizatori nu s-au sfiit să îşi muleze conceptul cinematografic pe locaţii şi pe unele idei vizuale fixe, care pot părea gratuite la nivel ideatic, sporind doar idiosincrazia stilistică a filmului. Sunt atât de puternice anumite efecte vizual-sonore (slow-motion-ul cu cele două fete la ieşirea dintr-o discotecă, peste care este suprapusă o versiune slow-motion-grotescă a piesei „Love Hurts”, aprinderea progresivă a neoanelor de pe stadion etc.), încât atenţia spectatorului este ghidată în permanenţă asupra manierei de realizare a scurtmetrajului, nefiindu-i permisă o empatie cu personajele. De altfel, din cauza faptului că asocierile de imagini şi de sunete nu se supun în primul rând unei logici carteziene, ci unui soi de joc delirant al minţii, este blocat accesul privitorului la gândurile personajelor. Dacă doriţi, putem asemăna „Palácios de Pena” filmelor alegorice realizate de Werner Schroeter în ultimii ani ai carierei. Pattern-urile din „Palácios de Pena” par a fi vina şi pedeapsa. Cele două adolescente verişoare sunt ţinute sub strictă supraveghere de către bunica lor, iar atunci când greşesc sunt admonestate de aceasta – nu însă cu aceeaşi duritate cu care sunt pedepsiţi cei doi păstori prezenţi în visul celei din urmă, din cauză că sunt prinşi în flagrant în timp ce se masturbau reciproc. După moartea subită a bătrânei, în relaţia dintre cele două verişoare intervine o răceală din cauza unor aspecte legate de moştenire, aşa că cea mare o pedepseşte pe cea mică neinvitând-o la o petrecere cu prietenele, cea mică plănuind în consecinţă o răzbunare de pomină – va da foc clădirii în care are loc respectiva întâlnire. Însă mobilul acţiunilor personajelor şi, până la urmă, semnificaţia lor rămân într-o foarte mare măsură de nepătruns pentru spectatori – cel puţin la nivel raţional, pentru că senzorial „Palácios de Pena” e un fel de „Mulholland Drive” al lui David Lynch, fiecare personaj stârnind în acelaşi timp teamă, excitare şi scârbă. Cealaltă mare speranţă a Portugaliei, João Salaviza e interesat de o zonă mai realistă a cinematografului, aflându-se undeva în descendenţa estetică a celebrului său compatriot, Pedro Costa. În „Cerro negro”, cel mai recent scurtmetraj al său şi unul definitoriu stilistic pentru zona de căutări specifică realizatorului, acesta urmăreşte iniţial periplul unei femei şi al fiului acesteia până la închisoarea unde soţul ei, totodată tatăl copilului, îşi ispăşeşte pedeapsa. Cea de-a doua parte a scurtmetrajului surprinde câteva momente disparate din viaţa în puşcărie a acestuia din urmă. Salaviza nu e interesat de construcţii circulare sau semnificante, nu caută alibiuri estetice prin care să-şi justifice idiosincraziile. Cu toate acestea, stilizarea interpretării actorilor este pregnantă, în sensul unei distanţări a acestora de trăirile personajelor şi al unui soi de statuizare (parţial bressoniană) – actorii devin embleme ale propriilor personaje şi nu se identifică neapărat cu acestea.
Printre celelalte scurtmetraje portugheze pe care le-am remarcat se numără „O que arde cura”(„În timp ce flăcările ard”, regie João Rui Guerra da Mata), „La chambre jaune” („Camera galbenă”, regie André Godinho) şi „Julian” (regie António da Silva). Primul dintre filmele enumerate este o adaptare liberă după „La voix humaine” („Vocea umană”) de Jean Cocteau, având în prim plan însă un bărbat, nu o femeie. Interpretul protagonistului scurtmetrajului lui Guerra da Mata este nimeni altul decât cineastul João Pedro Rodrigues, totodată fostul iubit al realizatorului – am aflat acest amănunt în timpul proiecţiei, din surse extradiegetice. Guerra da Mata este un expresionist calofil în acest prim scurtmetraj pe care îl semnează singur, plasând plotul filmului într-o cameră înflăcărată (la propriu), în care singurul personaj revelat audienţei pe întreaga durată de 26 de minute a filmului vorbeşte la telefon cu fostul iubit, intrând în acest timp în contact cu diferite obiecte din camera roşiatică. Da Mata, în ciuda caracterului aparent emoţional al convorbirii prezentate în film, nu devine emotiv nicio clipă, propunându-şi (şi reuşind, totodată) să-l integreze pe actor treptat în decor, într-atât încât să devină o parte integrantă a acestuia şi să se confunde cu el. „La chambre jaune”, pe de altă parte, e un film godardiano-bressonian (am observat că foarte mulţi cineaşti portughezi îl citează direct sau indirect pe Robert Bresson în filmele lor), în care trei personaje colorat îmbrăcate şi unul în nud sunt prezentate fie în timpul repetiţiilor pentru turnarea unui film, fie în momentele turnării propriu-zise. Godinho preia de la Godard (-ul anilor ’60) pasiunea pentru colarea unor medii vizuale diverse (de la picturi la sloganuri trecute pe cartoane negre în felurite fonturi, la fotografii şi, bineînţeles, la imagini în mişcare) sau sonore (citate pe care actorii le rostesc, aparţinând unor autori de facturi diferite, integrându-le sau nu diegezei); de la Bresson, realizatorul preia o oarecare tendinţă de a rigidiza postúrile actorilor, în încercarea de a surprinde esenţa personajelor, prin intermediul măştilor lor – în plus, îl citează direct la fiecare pas. În fine, „Julian” este un film-jurnal dedicat unui tânăr care a apărut brusc, şi a dispărut în acelaşi fel, în viaţa realizatorului Antonio da Silva. Julian este prezentat ca un adevărat urmaş al crezurilor lui Jean Jacques-Rousseau despre natură, „un fel de Adam, întruchiparea unor mituri variate ale omenirii” (după spusele lui da Silva). În imaginile granulate – care imită textura peliculei de 8 mm – pe care cineastul portughez le cuprinde în scurtmetrajul său, poate fi simţită atracţia sexuală a acestuia pentru protagonist, dar şi fascinaţia pe care o resimte pentru un om pe care îl consideră un etalon de libertate.
Despre lungmetrajele pe care le-am văzut la Indielisboa nu voi scrie pe larg, deoarece – cu o excepţie -, nu m-au impresionat în aceeaşi măsură cu scurtmetrajele. „De jueves a domingo” („De joi până duminică”) al chilienei Dominga Sotomayor a fost lăudat la faţa locului un pic prea mult în raport cu gradul de calcul mecanic la care apelează realizatoarea pentru a transmite fluctuaţiile relaţiei personajelor prin simpla poziţionare a lor în imagini unele în raport cu celelalte şi cu elementele decorului (a câştigat de altfel marele premiu); iar „L’estate di Giacomo” („Vara lui Giacomo”), al italianului Alessandro Comodin – celălalt mare câştigător al festivalului -, încearcă la fel de mecanic să surprindă momentele frumoase şi efemere din viaţa de zi cu zi a unui cuplu de tineri amorezi (şi caută să obţină acest efect urmărind tăcerile spontane ale celor doi şi urmărindu-i haotic prin diversele spaţii prin care se perindă). Lungmetrajul cel mai impresionant pe care l-am văzut în această ediţie de Indielisboa a fost, însă, „From New York with Love”, un film-eseu al portughezului André Valentim Almeida. Întrucât spaţiul alocat articolului s-a încheiat deja în urmă cu vreo zece rânduri, trebuie să închei promiţând că voi reveni pe larg cu o altă ocazie la el şi mulţumind Institutului Cultural Român de la Lisabona pentru sprijinul acordat în deplasarea spre şi dinspre acest integru festival de cinema.
(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)
Alte articole Film Menu:
NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (I)
NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)
FILM MENU 