rhetta-final4

[Rhetta Marx vede filme din tabelul Film Menu] : Public Speaking

Ceva mai tinerică decât Manoel de Oliveira, ceva mai violentă decât sălbaticii lui Sam Peckinpah, ceva mai răutăcioasă decât Lars von Trier și înzestrată cu ceva mai puțină răbdare decât un sugar înfometat (necesar de știut înainte de a-i recomanda vreun film a cărui lungime depășește 2 h 30 min sau, doamne ferește!, vreun film românesc), Rhetta Marx e, în primul rând, o doamnă stimabilă. Alături de muzica bună, fotbalul, pisicile și armele, Rhettei îi plac, iată, filmele – cu cât mai violente, cu atât mai bine. Nu degeaba a fost mai devreme pomenit Peckinpah, el ocupând un loc special în preferințele dumneaei; ar mai fi de adăugat tot ce înseamnă policier marca Jean-Pierre Melville – în special cele cu Alain Delon (pentru care, se vede limpede, a rămas cu o anumită slăbiciune după aventura pe care au avut-o) sau tot ce a făcut, face, va face sau va fi făcut vreodată Scorsese. Gusturile noastre nu coincid întotdeauna (sau, să zicem, de cele mai multe ori?), dar ne bazăm pe puterea ei de judecată (la vârsta ei este, totuși, o înțeleaptă) și, mai ales, pe umorul ei.

De obicei, pe Rhetta o găsiți pe Surorile Marx. Iar de-acum înainte, de două ori pe lună, vărsându-și răutățile și la noi pe blog.

 

***

 

Babelor cinefile,

Stăteam acum câteva ore la 2 Mai pe plajă, ronțăind un șuberek, sugând dintr-o sticlă de bragă (una dintre cele mai oribile băuturi inventate vreodată, un fel de borș cu zeamă de porumb), și mă gândeam că am uitat ceva. Bun, știam că am uitat la București șamponul, una dintre pisici, bicicleta și – de asta mi-am dat seama după privirile scârboase și scârbite ale unor cocalari care constau din burți și lanțuri de aur – partea de sus a costumului de baie. Dar, vorba unui fost ministru american al Apărării, Donald Rumsfeld: „există necunoscute cunoscute și necunoscute necunoscute“ – iar ceea ce uitasem era o necunoscută cunoscută. Și atunci mi-am amintit: promisesem să scriu un review pentru acest blog, care ar fi trebuit să fie gata cam acum două săptămâni. Ba chiar aveam și despre ce. Drept care mi-am lăsat cearșaful pe plajă și o țigară fumegândă în nisip și am fugit la gazda de pe a cărei terasă scriu aceste cuvinte.

Filmul despre care scriu se numește “Public Speaking” și este un documentar realizat în 2010 de Martin Scorsese. Știm – sau ar trebui să știm – cu toții că lui Scorsese nu îi ies chiar toate documentarele, deși este cel mai bun regizor de ficțiune care a trăit vreodată. Dacă “Italoamericana” e mișto, ăla despre Rolling Stones nu e, și nici ăla despre Bob Dylan (a cărui autobiografie face, însă, toți banii). Bănuiam, drept să spun, că nici de capul lui “Public Speaking” n-are cum să fie mare lucru; la urma urmei, subiectul e o femeie, Fran Lebowitz, cunoscută pentru ce? Pentru două cărți de eseuri pe care le-a scris în urmă cu douăzecișiceva de ani, și pentru gura ei mare și foarte vorbăreață. De fapt, cam din asta și trăiește femeia: din conferințe. Mulți oameni par foarte dispuși să dea mulți bani ca s-o audă pe Lebowitz vorbind despre ce-i trece prin cap. Recunosc că mă așteptam ca filmul să mă plictisească îngrozitor și ca reviewul de față să fie aspru, răutăcios (poate chiar și puțin nedrept) și ca după ce aș fi scris două vorbe despre “Public Speaking” să explic pe șase pagini de ce, totuși, Scorsese este un regizor bun.

Ei bine, din fericire nu-i cazul.

Cineva a zis că “Public Speaking” ar fi putut să fie regizat de oricine. Într-un fel, e adevărat: nu e un film în care măiestria regizorului să iasă în evidență: cam 80% din el constă din Fran Lebowitz stând pe o canapea în barul ei preferat și vorbind despre sine. Restul sunt imagini de arhivă cu aceeași Fran Lebowitz și alți intelectuali americani, și bucăți dintr-un cântec al lui Serge Gainsbourg despre New York, despre care am uitat cum se numește și care pare să fie o enumerare de locuri: Chrysler Building, Empire State Building și tot așa.

Dar bineînțeles că filmul n-ar fi putut fi făcut de oricine, pentru că Lebowitz n-ar fi lăsat pe nimeni altcineva să facă filmul. Ea și Scorsese se cunosc demult, și el este probabil singurul regizor care o poate înțelege cu adevărat, fiind exact la fel de vorbăreț ca ea. Drept care Scorsese o lasă să vorbească o noapte întreagă (înregistrarea s-a făcut între orele 22 și 5), și ea spune tot ce-i trece prin cap și noi ne dăm seama de ce lumea dă bani grei ca s-o audă pe Lebowitz vorbind: pentru că e foarte, foarte, foarte deșteaptă, și știe să spună lucruri deștepte (chiar dacă sunt uneori greșite) fără să plictisească pe nimeni nici o secundă. Aflăm astfel, de exemplu, de ce a decăzut baletul din New York: pentru că publicul cel mai bun, de la care venea feedbackul cel mai inteligent, consta din homosexuali, care s-au cam rărit de când cu SIDA. Și, zice Lebowitz, cine a luat SIDA? Ăia mai deștepți și mai talentați, care, logic, aveau tocmai de-aia și cel mai mult sex.

Ăsta e doar un lucru din cele câteva sute pe care ni le spune Lebowitz. Și de fapt e și singurul pe care o să îl spun, pentru că altfel ați zice că de ce să vă mai uitați la film. Nu, copii, uitați-vă și bucurați-vă de spiritul femeii (by the way: asta – adică “spirit” – e traducerea corectă a cuvântului englezesc “wit” – nu “înțelepciune”, cum am citit deunăzi în paginile Film Menu).

A, și o să mai spun totuși o chestie pe care a zis-o Lebowitz, pentru că sunt convinsă că nu toată lumea care citește review-ul de față o să vadă și filmul, iar lucrul ăsta mi se pare prea important ca să nu îl aduc la cunoștință cititorilor: marea problemă a vremurilor noastre este democratizarea culturii. Adică toată lumea scrie – și cea mai mare parte a ei o face prost, fără ca cineva să îi zică că ar fi mai bine să se lase și să se apuce de orice altă meserie. Talentul e un lucru rar, spune Lebowitz (și are dreptate), și dacă nu îl ai din naștere, nici nu mai ai cum să îl capeți.

Închei aici cu sfatul bătrânesc să vedeți filmul, că n-o să vă pară rău, și mă duc să mai fac o baie, un castel de nisip și un ban cinstit la un meci de canastă care urmează să aibă loc mai pe seară.

Vă pup,

 

Rhetta

 

Nota redacţiei: „Public Speaking” (SUA 2010, regie Martin Scorsese) a fost prezent în tabelul de cotaţii al Film Menu #10

Review-ul filmului publicat în acelaşi număr al revistei îl găsiţi aici: Public Speaking

Alte review-uri scrise de Rhetta Marx pentru Film Menu : O caso estranho de Angelica („Cazul straniu al Angelicăi”, Portugalia – Franţa – Brazilia – Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

 

 

 

One thought on “[Rhetta Marx vede filme din tabelul Film Menu] : Public Speaking

  1. Pingback: Filme și țâțe « Surorile Marx

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s