timishort afis

[Festivaluri] : Timishort Festival Internațional de Scurtmetraj ediția a 4-a Timișoara 3-6 mai 2012 (I)

Timishort

Festival Internațional de Scurtmetraj

ediția a 4-a

Timișoara 3-6 mai 2012 (I)

 

de Ela Duca, Raluca Durbacă, Gabriela Filippi, Irina Trocan

 

 

Café Regular, Cairo

Egipt – India 2011

regie Ritesh Batra

Filmul scris și regizat de Ritesh Batra este construit ca o situație de actorie: cei doi interpreți pornesc din punctul A și, după mai multe confruntări și schimbări de atitudine și ton, ajung în punctul B. Au fost folosite mijloace formale minimale, încât atenția să fie concentrată asupra personajelor și a fluctuațiilor din relația lor în momentul prezentat. Este arătată întâi cafeneaua, cu o terasă acoperită, într-un gang. La una dintre mese stă o femeie tânără care poartă văl. Un bărbat – și el tot tânăr – intră în cafenea, cei doi își zâmbesc și își strâng mâna, apoi el se așează la masă, pe latura din stânga femeii. De aici, ei vor fi filmați doar din două poziții: din dreptul scaunelor rămase libere la masă și astfel, atunci când unul dintre ei se află în prim-plan, celălalt apare în profil. Alternanțele de cadre se produc după logica dialogului dintre personaje.

Cei doi încep discuția ușor protocolar, dar apropierea dintre ei transpare rapid; sunt iubiți de doi ani. El observă tulburarea femeii și încearcă să îi afle motivele. Ea îi mărturisește că este supărată din cauză că sora ei divorțează după doar trei ani de căsnicie, motivul pretextat fiind faptul că soțul ei a lovit-o. Dar pe lângă aceasta, a mai avut loc un eveniment care a bulversat-o: întorcându-se dintr-o călătorie pe care a facut-o cu mătușile ei, tânăra a intrat în vorbă cu niște turiști străini care, după ce au lăudat frumusețea Egiptului, au început să vorbească în mod franc despre sex. Bărbatul se arată supărat de indecența străinilor și își acuză iubita că i-ar fi făcut plăcere conversația. Ea se apără, spunând că s-a mutat imediat de lângă ei, dar, în mod neașteptat, îi propune iubitului să facă dragoste pentru prima dată, chiar dacă nu sunt căsătoriți. Bărbatul nu poate să își ascundă un zâmbet de emoție și flatare, dar aduce argumente pe care le consideră raționale și de bun simț împotriva ideii femeii. Nu au un loc în care ar putea face dragoste. El încă locuiește cu mama lui – dacă ar fi avut un apartament, ar fi fost deja căsătoriți – și nu poate să o ducă în casa unui prieten, așa cum ar fi făcut cu o femeie ușoară. Pe lângă asta, dacă fac sex și se dovedește că sunt incompatibili, lucru de care femeia se teme, vor trebui să se despartă. Ce va putea face ea în continuare, nemaifiind virgină? Cu cât femeia se luptă pentru cauza ei și se arată mai îndrăzneață, cu atât bărbatul găsește mai multe impedimente și motive să o ironizeze. După ce și ultimele amănunte de ordin practic sunt rezolvate – ea își asumă responsabilitatea de a asigura un spațiu în care evenimentul să se producă – bărbatul capitulează bucuros și cei doi își permit să se lase emoționați de importanța momentului care îi așteaptă. Cei doi protagoniști din „Café Regular, Cairo” sunt prezentați cu naturalețe și prospețime: femeia are inițiativă, se luptă pentru ideile ei, iar bărbatul, chiar dacă mai rigid în aparență, o ascultă și se lasă convins de argumentele ei, și amândoi, făcând abstracție de strictețea societății căreia îi aparțin, sunt la fel de emoționați și de nerăbdători de a face dragoste pentru prima dată, ca orice alți doi îndrăgostiți de oriunde din lume. (de Gabriela Filippi)

Cigarette at Night

Marea Britanie 2011

regie Duane Hopkins

„Cigarette at Night” al lui Duane Hopkins e un scurtmetraj cu un singur personaj și o singură acțiune (repetitivă). Într-o noapte, un băiat care stă așezat în fața unui zid fumează. Neobișnuită e forma de prezentare: ecranul e împărțit în trei și fiecare dintre cele trei diviziuni (extrema stângă și extrema dreaptă fiind imagini în oglindă) arată acțiunea cu o mică întârziere față de cea anterioară.

Convenția e ușor de ghicit din primele câteva secunde, dar filmul mai păstrează destule surprize pentru cele cinci minute rămase. Ritmul – întârzierea între cadre – se schimbă constant. Unghiurile de cameră se schimbă: după prim-planul băiatului care fumează (ochii lui sunt umbriți de cozorocul șepcii, astfel încât privirea ni se fixează asupra mâinii lui și asupra țigării) urmează un cadru în contraplonjeu în care vedem pantofii băiatului și, cu puțină atenție, umbra lăsată de fumul țigării pe pământ; mai târziu apare din senin o imagine din care băiatul lipsește – filmată tot noaptea și, tindem să presupunem, undeva în apropiere – pe care suntem încurajați să o descifrăm ca pe un unghi subiectiv al fumătorului. Coloana sonoră, formată doar din sunete diegetice, ne ghidează atenția spre cel mai recent cadru apărut pe ecran (fragmentele sonore, ca imaginile, se repetă trei câte trei).

Nu există un fir narativ, dincolo de cronologia firească a acestui moment dilatat; suspansul pe care îl simțim e doar un reflex inveterat de spectator. Putem să urmărim filmul pentru că am deprins anumite convenții dramaturgice (un individ izolat, fumând, noaptea de obicei ori așteaptă ceva, ori încearcă să își ordoneze în minte un eveniment abia trecut) și anumite convenții regizorale (un prim-plan ne încurajează să intuim gândurile personajului; un unghi subiectiv ne îndeamnă să ne identificăm cu el, să așteptăm să vedem ce așteaptă și el să vadă). Sunt sigură că, măcar din când în când, plăcerea de a urmări „Cigarette at Night” e pur formală – nu mai procesăm și așteptăm acțiuni, ci cadre, și ne surprinde câte un unghi neașteptat… -, însă e greu de scos din discuție cu totul implicarea emoțională de modă veche. Ultima încadratură (arătată, ca de obicei, de trei ori) e un plan general în care băiatul se ridică și pleacă; intervalul la care se succedă cadrele e mai lung ca până atunci, aşa că doi dintre „protagoniști” au dispărut deja de mult din diviziunile lor de ecran în timp ce al treilea încă mai stă și așteaptă. Oricine poate urmări sfârșitul ăsta fără să simtă melancolie e insensibil. (de Irina Trocan)

 

 

E dreptul lui să țipe!

România 2012

regie Vlad Petri

București, 19 ianuarie 2012. Carosabilul Pieței Universității este plin de sticle, pietre, hârtii cu manifeste. Coloane de jandarmi păzesc câțiva tineri care se agită pe trotuar. Astfel de scene s-au mai văzut în București, însă numai după meciuri de fotbal câștigate glorios sau după vreo victorie electorală cu caracter mesianic. Însă acum tinerii țipă. Sunt furioși pe forțele de ordine, pe politicieni, pe oricine le iese în cale. Camera de filmat se oprește într-un colț de stradă. Un tânăr scos din minți urlă la cei patru jandarmi care se chinuie să îl convingă să plece acasă. Nu vrea. E sătul să i se zică ce să facă, cum să se comporte, ce să creadă. Să i se servească aceleași scuze, aceleași minciuni, aceleași promisiuni deșarte. E obosit, poate și băut. Spune că muncește de la 7 dimineața pentru a-și permite să supraviețuiască în acest oraș, pentru a plăti taxe de care nu beneficiază. Pentru a plăti rate pentru un stil de viață pe care probabil l-a luat cu împrumut de la o bancă. Știe că lucrurile nu se vor ameliora. E singurul lucru pe care-l mai poate face – să țipe. Jandarmilor nu le pasă. Ei sunt în timpul programului de lucru. Locul lor de muncă depinde de abilitatea lor de a evacua Piața. Mulți dintre ei ar țipa cot la cot cu tânărul furios pe care-l au în față, dar, atâta timp cât au uniforma, sunt de cealaltă parte a baricadei. De aceea, și nervii lor sunt întinși la maximum. Unul dintre ei cedează și încearcă să îl intimideze pe tânărul furios. Spectatorii accidentali așteaptă ca lucrurile să degenereze. Conflictul însă se mută în altă parte. O doamnă, reprezentanta unei alte generații, se apropie. E deranjată de comportamentul tânărului – nu de motive, nu de argumente, ci doar de atitudine. Ea și generația ei au fost învățați să nu țipe, să nu-și manifeste furia, să nu conteste autoritatea. Acuzele încep să zboare rapid. Tânărul o învinuiește pe ea pentru tăcerea pe care a păstrat-o timp de 22 de ani, pentru țara pe care o moștenește. Doamna deplânge viitorul pe care tânărul trebuie să îl construiască pentru ea și pentru țară. Partizani ai ambilor combatanți intervin. Totul degenerează într-o psiho-dramă tristă.

Scurtmetrajul lui Vlad Petri surprinde un microcosmos al României de azi – o țară aflată în pragul unei crize de nervi, în care domnește un climat de neîncredere între cetățeni, în care oamenii nu mai știu unde să caute explicații și vinovați, așa că se întorc unii împotriva celorlalți. Tinerii sunt furioși. Generațiile mai în vârstă sunt speriate. Bătrânii sunt resemnați. Strada e un ring. Țipătul e un mijloc de eliberare. Manifestațiile din ianuarie 2012 au fost ceva nou pentru România, aproape exotic. Nu toți au ieșit în stradă, ci doar cei disperați, cei care au simțit că se sufocă, cei care au simţit că dacă nu își verbalizează furia acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu. Cei care au privit întâmplările din fața televizoarelor au văzut doar sticle aruncate în forțele de ordine, personaje colorate, sloganuri amuzante, reporteri derutați, politicieni huiduiți și mult, mult show. Cei care au fost în stradă au simțit furia, deznădejdea și neputința. Singurele mărturii apropiate de realitate sunt cele ale jurnaliștilor independenți, care au scos camerele de filmat și au înregistrat ceea ce vedeau în fața ochilor. Iar scurtmetrajul „E dreptul lui să țipe!” prezintă de fapt esența protestelor din ianuarie. E real, e veridic, e nealterat. Camera rămâne ca un observator tăcut, aflat la mică distanță – un voyeur înregistrând o bucățică de istorie. Prezintă momentul în care bula s-a spart, în care furia n-a mai putut fi stăpânită, în care niște cetățeni și-au adus aminte nu numai că au voie să țipe, ci și că este dreptul lor să o facă. (de Raluca Durbacă)

 

 

Último retrato (Ultimul portret)

Spania 2011

regie David Varela

Imagini pe care le-ar putea înregistra o cameră de filmat care plutește deasupra Gangelui într-un anumit moment al dimineții: 1) malul Gangelui și scările care coboară spre râu dinspre orașul Varanasi; 2) locuitorii de pe mal, care își văd de treburile zilnice; 3) un grup de indieni care s-au adunat într-un cerc, din care unii se uită direct spre cameră și alții privesc un lucru parțial ascuns privirii noastre, care s-ar putea chiar să fie un cadavru; 4) un colț din barca pe care se află camera, legată de celelalte două bărci printr-o funie; 5) un bărbat alb cu ochelari, cu păr blond și lung până la umeri, care ține în mână un chenar de hârtie prin care privește malul în tăcere; 6) însoțitorul lui indian, îndemânatic și ager.

„Último retrato”/„Un ultim portret” al lui David Varela e un amestec impresionist alcătuit din imaginile de mai sus. Informațiile vizuale care se desprind din ele se succed destul de ordonat și economic încât să deslușim ceea ce ar putea fi povestea filmului, însă David Varela accentuează rezonanța fiecărei imagini în defavoarea clarității narative. Dialogurile lipsesc, iar din imagini putem înțelege mai ușor „sensul” decât expozițiunea. De exemplu, nu știm dacă bărbatul alb e un turist sau un artist (deci nu poate fi nici Turistul, nici Artistul, cu majusculă; îl vedem pictând și reiese destul de clar că și-a angajat un ghid, dar, altfel, nu știm circumstanțele prin care a ajuns în largul râului); în schimb, observăm destul de ușor că e străin de peisajul din jur (în cel mai strident cadru din film, e arătat plutind singur cu barca în mijlocul ceții). Nu e explicitată nici prezența camerei într-una din cele trei bărci (nu ni se spune că, de pildă, un documentarist îl însoțește pe pictorul-vedetă), dar există acolo un observator care iese în evidență (sigur nu sunt unghiuri subiective ale bărbatului cu ochelari).

„Último retrato” a rulat la Timishort în secțiunea de scurtmetraje experimentale (unde eram în juriu, şi l-am propus pentru un premiu) și a fost cel mai dificil film din program. Întrebarea firească e dacă e dificil cu vreo logică, dacă are vreun rost să rămână la jumătatea distanței între un documentar și un film de ficțiune care permite empatia, fără să fie măcar o metaforă articulată care exprimă distanța între vestic și Orient. În opinia mea, e un film admirabil tocmai pentru că e dificil – un jurnal de călătorie în care elipsele sunt (intenționat, susținut) mai evidente decât conținutul. Regizorul Jean Renoir – un maestru al ajustării impresionismului din artele plastice la cinematograf – a acceptat să facă un film în India („The River”/„Fluviul”, 1951) și, când a fost întrebat de ce l-a interesat proiectul, a zis că a vrut să facă „un film despre India fără elefanți și vânători de tigri”. „Último retrato” arată aceeași lipsă de interes pentru exotism. (de Irina Trocan)

 

 

Enmesh (Ambiţios)

Rusia 2011

regie Aynur Askarov

Dintre toate filmele celor cinci calupuri ale competiţiei internaţionale, un film studenţesc a fost preferatul publicului Timishort anul acesta. „Ambiţios” este filmul de licenţă al unui foarte tânăr şi talentat regizor rus, Aynur Askarov (25 de ani), care s-a născut într-un sat din Republica Başcortostan (poziţionarea geografică urmează a fi explicată), a urmat cursurile secţiei de Actorie de Teatru şi Film din cadrul Colegiului de Arte din Sibay (oraş aflat în aceeaşi regiune) şi apoi a studiat Regie de Film în cadrul Facultăţii de Stat de Cinematografie şi Televiziune din Sankt Petersburg. Cam acestea sunt singurele informaţii, foarte vagi, despre tânărul Askarov, pe care am reuşit să le găsesc într-o altă limbă decât rusa. Şi, din câte mi-am dat seama în procesul de documentare, nu prea s-a scris despre acest film sau autor până acum ceva mai detaliat, fapt ce m-a intrigat. De altfel, filmul a luat câteva premii – pentru regie, pentru cel mai bun film, pentru imagine, pentru actorie – majoritatea în Rusia, însă a fost selectat la câteva festivaluri europene şi a fost prezentat chiar la Cannes în 2011. Aşadar, pe mine vizionarea acestui film m-a făcut extrem de dornică să aflu cât mai multe detalii despre contextul în care a fost realizat şi mi-a părut foarte rău pentru absenţa regizorului de la festival (a avut examene şi premiera noului său film în aceeaşi perioadă).

„Ambiţios” impresionează, iniţial, printr-un aspect exterior talentului regizoral şi scenaristic al autorului. Askarov spune o poveste inspirată de copilăria sa în satul natal din exotica (a se traduce „puţin cunoscuta“) regiune Başchiria, o republică de pe teritoriul Rusiei. Apoi, toate uneltele cinematografie sunt folosite „corect“, în concordanţă cu natura ludică a poveştii, de la încadraturi şi lumină, la modul de a monta şi filma (ce-i drept, filmul surprinde plăcut ochiul prin imaginea de calitate bună şi mişcările fluide ale camerei). Scenariul (scris în colaborare cu un coleg) urmează o structură solidă, dar cam prea clasică, de film hollywoodian. Realizez, însă, că este foarte bine să lucrezi cu un scenariu care se pliază perfect pe o structură clasică. Urmând o reţetă, poţi învăţa mai multe lucruri decât să îţi inventezi tu de la început propriul tip de cinema.

Acţiunea se petrece la începutul anilor ’80 şi îl are în centru pe Ilnur, un băieţel cu prea multă energie (distructivă), care locuieşte împreună cu bunica lui şi este cel mai mare fan al filmelor indiene care rulează o dată pe săptămână la Căminul Cultural. Nu-i place să se trezească devreme, se ţine de pozne, este răutăcios cu fata din vecini care îl place şi îşi ajută bunica numai dacă este ameninţat că nu are voie să meargă la proiecţie. Ce mai, seamănă cu orice puşti poznaş care copilăreşte la sat şi ne cam aduce aminte de Nică al nostru (probabil la fel de exotic în Başchiria dacă un episod din „Amintiri din copilărie” ar fi ecranizat astăzi cum trebuie). Ei bine, puştiul se cuminţeşte temporar până seara, înainte de proiecţie, când bunica îl pune la masă în faţa celei mai crunte pedepse: toate ouăle din gospodărie prăjite într-o tigaie, în condiţiile în care accesul în „sala de cinema” se face pe baza a două ouă proaspete! Ilnur țâşneşte de la masă în căutarea unui ou rătăcit şi găseşte unul singur (motiv de făcut mişto pentru băieţii şmecheri din sat). De aici încolo începe aventura: încercarea lui Ilnur de a intra cu orice preţ la filmul lui preferat degenerează într-un şir lung de acţiuni (pozne) din ce în ce mai inventive, urmate de consecinţele aferente. Întreaga întâmplare acumulează tensiune asemenea unui bulgăre de zăpadă care a luat-o, incontrolabil, la vale. Aynur Askarov combină nostalgia sa personală pentru copilărie cu tributul adus unei perioade în care locuitorii din Uniunea Sovietică erau uniţi de ceva mai mult decât un de regim politic ostil – valul de filme indiene a adus o nouă cultură pe marile ecrane de pe întreg teritoriul sovietic. Tânărul regizor rus face parte din generaţia nouă de autori preocupaţi de problemele sociale cu care ne confruntăm în momentul de faţă la nivel global, şi filmul „Ambiţios” transmite cu emoţia, candoarea şi sinceritatea unui copil, dragostea pură pentru cinematograf din care provine şi o parte din talentul regizoral al autorului. (de Ela Duca)

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

 

 

Alte articole Film Menu:

[Interviu] : Radu Jude – spre un cinema impur

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a Bucureşti 28 martie – 1 aprilie (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)

TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (I)

TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (II)

Notiţe de la Indielisboa ediţia a 9-a Lisabona 26 aprilie – 6 mai

 

 

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s