timishort afis

[Festivaluri] : Timishort Festival Internațional de Scurtmetraj ediția a 4-a Timișoara 3-6 mai 2012 (II)

Timishort

Festival Internațional de Scurtmetraj

ediția a 4-a

Timișoara 3-6 mai 2012 (II)

 

 

de Ela Duca, Diana Mereoiu, Gabriela Filippi , Iulia Alexandra Voicu

 

 

Gutuiul japonez

România 2011

regie Mara Trifu

Documentarul de 22 minute are în centru o doamnă bătrână și singură. Regizoarea își propune un exercițiu interesant: dozează destul de atent ceea ce dă spectatorului, astfel încât nu avem de-a face cu o emoție copleșitoare de tip convențional, iar spectatorul nu poate afirma la sfârșit că a simțit tristețe, compasiune, milă. Acest exercițiu tinde să caute particularul, să meargă puțin dincolo de renumele pe care conceptul de „bătrân singur și fără dinți” l-a căpătat în societate. Deși regizoarea mai lasă personajul să scape câteva replici aforistice, tipice pentru un bătrân, ele sunt destul de bine echilibrate de-a lungul filmului.

Filmul are un ritm lent (cadre lungi, silențioase – miezul dinamic sunt replicile bătrânei), care îndeamnă spectatorul la reflecție asupra personajului. Cadrele sunt gândite pentru a fi picturale, armonioase: personajul filmat deseori în contraplonjeu, în contre-jour. Regizoarea apelează la clar-obscur, pentru a crea un efect care dă personajului o aură de finețe, îi dă un aer enigmatic (spre exemplu, atunci când afară e întuneric, corpul bătrânei fiind tot o pată de întuneric, lumina îi conturează corpul și astfel se creează contrastul).

Interesantul se naște atunci când pasaje în care personajul povestește despre oameni importanți doar pentru sine (persoane care au murit, cum ar fi fiul său, sau chiar Mihail Sadoveanu, cu care bătrâna a copilărit și despre care povestește lucruri inedite, pe un ton acid) se lovesc cu pasaje în care personajul e adânc înfipt în realitate, în prezent (atunci când face cristalul să sune sau când vorbește despre ceapa care are un an). E, de fapt, contrastul care se naște în această ființă: nostalgia (trecutul – despre care, de obicei, bătrânii vorbesc foare des, pentru că-i bântuie) atât de opusă energiei pe care ludicul o naște în ea (prezentul – în care e foarte bine ancorată și pe care încă mai are capacitatea de a-l privi cu ochi curioși, cu ochi energici, deschiși). Bătrâna are un aer mucalit: e suficient s-o privești când fierbe ceva pe foc. Relația poznașă pe care și-o construiește cu ceea ce o înconjoară, cu oala care parcă nu dă în fiert, cât stă s-o păzească, doar ca să-i facă ei în ciudă, amintește de ușurința și deschiderea cu care copiii se leagă de mediul exterior, de jocurile pe care le plăsmuiesc cu diverse obiecte.

„Gutuiul japonez” tinde spre un demers de investigare subtilă a unor personaje, de revelații intime între un personaj și spectator, de reflecție în tihnă cu mici artificii de ludic și afecțiune. Cel puțin, acesta este scopul care se ghicește în spatele acestui film, o ambiție deloc de lepădat. (de Iulia Alexandra Voicu)

 

 

Notas de lo efimero (Note despre efemer)

Spania 2011

regie Chus Dominguez

Regizorul spaniol Chus Domínguez realizează scurtmetrajul „Notas de lo efimero” în tradiția filmului jurnal și consemnează realitatea printr-un proces diaristic dublu, atât în imagini, cât și în scris, prin subtitlurile pe care le adaugă. Anunță de la început că demersul a pornit de la premisa că produsul final va constitui doar punerea cap la cap a materialului, fără să îl editeze (în sensul de a-l modifica) și fără să revină asupra lui. Ziua de început stă sub semnul unei anxietăți în începerea unui nou proiect. Anxietatea declarată nu ar fi fost ghicită, dacă nu ar fi venit completarea din subtitluri, poate să fi fost cel mult bănuită din timiditatea începutului: primul cadru pe care îl filmează este cu fereastra camerei sale dintr-o pensiune. Odată cu trecerea zilelor, regizorul își face curaj să treacă de partea cealaltă a ferestrei și să înceapă să caute: de la banalități cotidiene (cum ar fi porumbei ciugulind pâine de pe trotuare), la portretele celor ce se mai găsesc în aceeași pensiune cu el, peisaje urbane sau suprapuneri de transparență (reflexia străzii în geamul ferestrei prin care se vede ecranul televizorului). Imaginile înregistrate par să fie toate la modul gerunziu, într-o curgere continuă, surprinse în timp ce se petrec, dar şi deja petrecute. Este acel efemer pe care încearca să îl surprindă, lucrurile din viaţă care dau senzaţia că îţi scapă printre degete.

Surprinde o lume în plin flux și în plină mișcare, lucru care se vede inclusiv la cei care stau să fie filmați. Sunt nemișcați pentru câteva secunde, parcă așteptând să li se facă o fotografie, dar apoi fac un gest care le trădează un aspect al interiorității: mama își îmbrățișează copilul, un bărbat privește gânditor la ochelarii pe care îi învârte în mână, cele două femei ce se țin pe după umeri se uită cu drag una la cealaltă. În continuarea aceleiași idei vin și pasajul filmat accelerat sau comentariile care însoțesc schimbarea lenjeriei într-una dintre camere: Annie strânge patul ștergând și urmele oaspeților de dinainte. Într-o altă zi, pe fundalul imaginii holului din pensiune subtitlurile vorbesc despre cum în spatele fiecărei uși viețile noastre sunt în trecere.

Chiar dacă scurtmetrajul pare să consemneze aspecte ale vieţii din pensiune şi din împrejurimi, un asemenea demers de film jurnal este, în primul rând, o expresie a realizatorului acestuia. Aşa cum observa mama regizorului în pasajul ei de portret: „Nu este vorba despre noi, e vorba despre el. Ne vezi pe noi, dar de fapt afli mai multe despre el.” (de Diana Mereoiu)

 

 

Nos jours, absolument, doivent être illuminés (Zilele noastre, absolut, trebuie să fie iluminate)

Franţa 2011

regie Jean-Gabriel Périot

„28 mai 2011, deținuții cântă din interiorul centrului de detenție din Orléans pentru publicul venit să-i asculte de cealaltă parte a zidului” este textul care deschide filmul lui Jean-Gabriel Périot și care plasează imaginile care urmează să se desfășoare în domeniul documentarului, al faptului de viață autentic, surprins de camera de filmat, dar și în domeniul poeticului, printr-o viziune despre eveniment care a condus selecția materialului filmat.

Interpreții concertului nu sunt arătați niciodată, prezența lor fiind doar sugerată de cele două boxe mari, instalate în fața zidului exterior al închisorii, prin care vocile lor răzbat în afara instituției. Sunt acompaniați la unele dintre piesele muzicale de un pian, iar pe altele le cântă numai vocal, în cor sau solo. Repertoriul cuprinde cântece ca „Emmenez-moi”, compoziția lui Charles Aznavour, „Pierrot, mon gosse” al lui Renaud, sau „Mon amant de Saint-Jean”, piesă preluată de la cântăreața de șansonete Lucienne Delyle. Chiar dacă situațiile descrise de versurile cântecelor diferă, în alăturarea pieselor poate fi descoperită cu ușurință coerența: toate se referă la așteptări și la speranțe pe care oamenii și le fac și toate sunt compuse într-un stil sentimental. Cel mai extrem exemplu care pare să ilustreze chiar conceptul spectacolului este un refren în care se spune „On ira tous au paradis, même moi/ Qu’on croie en Dieu ou qu’ on n’y croie pas, on ira/ Qu’on ait fait le bien ou bien le mal/ On sera tous invites au bal/ On ira tous au paradis” („Vom merge cu toții în paradis, chiar și eu/ Că credem în Dumnezeu, sau nu credem, vom merge/ Că am făcut bine sau că am făcut rău/ Vom fi cu toții invitați la bal/ Vom merge cu toții în paradis”). Prin stângăcia interpretării și prin caracterul sentimental al cântecelor, concertul ajunge să sune ca muzica produsă la o întrunire de tineri visători care cântă în jurul unui foc: sincer și naiv. Iar asta îl face și mai emoționant. După una dintre piese, unul dintre cântăreți chiar întreabă temător: „Catastrofă, nu?”, iar din public i se răspunde: „Nu. Chiar deloc”.

În tot acest timp, în imagine sunt arătate chipuri ale oamenilor care s-au strâns în fața boxelor și ascultă concertul. Auditorii au fost filmați fără ca ei să-și fi dat seama că sunt observați și sunt prezentați în general separat – câte o persoană în fiecare cadru -, ca într-un portret ce se desfășoară pe durata câtorva minute și pe o bucată întinsă din piesa în curs. Unii dintre ei îngână odată cu deținuții, sau își balansează ușor corpul în ritmul muzicii, privesc în sus, deasupra zidului înalt sau în fața lor (probabil) spre difuzoare, cu privirea absentă, alții tresar la aplauze ca readuși în realitatea concretă a locului în care se află, dar toți zâmbesc mai devreme sau mai târziu, cuprinși de emoția momentului. În film nu se dezvăluie dacă între aceștia și pușcăriași există vreo legătură, sau dacă au aflat întâmplător de eveniment. Toți au trăsături pregnante, care îi individualizează puternic. Despre unii dintre ei pot fi avansate speculații în ceea ce privește raportarea lor la melodia pe care o ascultă, precum în cazul unei femei cu părul grizonat și trăsături fine, chiar ușor ascuțite, care fredonează odată cu deținuta „Mon amant de Saint-Jean”, în ale cărei versuri este plânsă neputința de a se desprinde de o iubire trecută pentru un bărbat necredincios. În această bucată de film, murmurul și zgomotele făcute de cei strânși pe trotuarul din față nu se mai aud, cântecul din difuzoare acaparând fondul sonor, astfel încât vocea cântăreței din  interiorul penitenciarului se suprapune chipului femeii grizonate care îngână versurile. De altfel, deținuții sunt reprezentați într-un fel abstract  (nu doar înfățișarea le este ascunsă, ci chiar ideea de vină este exclusă în prezentarea lor; se poate presupune, totuși, că în cazul unora dintre ei, faptele comise nu sunt foarte grave, din moment ce „maison d’arrêt”, tipul de instituție în care se află ei, desemnează în Franța o închisoare pentru  condamnații care așteaptă o sentință finală din partea judecătorilor sau pentru condamnații a căror durată de detenție este mai mică de un an). Vocile lor sunt alipite chipurilor ascultătorilor din exteriorul clădirii, visătoare și puternic luminate de soarele de mai, și astfel pare că ei toți – și deținuți și oameni aflați în libertate – sunt conduși de aceleași speranțe și deziluzii și că merită deopotrivă compasine. (de Gabriela Filippi)

 

 

Porno Melodrama (Melodramă porno)

Lituania 2011

regie Romas Zabarauskas

„Melodramă porno” este unul din filmele cele mai interesante din competiţia internaţioanlă a Festivalului Timishort şi ar fi meritat, dacă mă întrebaţi pe mine, un premiu. Romas Zabarauskas este un foarte tânăr (21 de ani) regizor lituanian, homosexual declarat, care încearcă să lupte împotriva homofobiei (în special împotriva legislaţiei din ţara lui natală) prin cinema. În filmul său de debut, ridică problema homosexualităţii în contextul unui triunghi amoros: Jonas şi Matas trăiesc împreună fericiţi de cinci ani, dar îşi doresc să emigreze într-o ţară mai tolerantă. Povestea surprinde relaţia celor doi într-un moment delicat – pentru a strânge bani rapid, Jonas acceptă să joace într-un film porno cu fosta lui prietenă, Akvile, ceea ce creează tensiune în cuplu.

Filmul de 30 de minute poate fi uşor deranjant pentru un spectator neantrenat, atât din cauza lungimii şi a ritmului mai lent, cât şi din cauza câtorva scene de tandreţe între doi bărbaţi. Să recunoaştem, nici România nu este cea mai tolerantă ţară în ceea ce priveşte homosexualitatea, şi trebuie să admit că am avut ceva emoţii în timpul proiecţiei într-o sală aproape plină de public plătitor, dar am avut surpriza plăcută să văd un singur om plecând din sală (din cine ştie ce motiv), restul spectatorilor urmărind cuminţi şi interesaţi melodrama de pe ecran. Nu e nimic porno în acest film, nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlu.

Surprinzătoare la „Melodramă porno” este maturitatea cu care foarte tânărul Zabarauskas conduce regia filmului. Fiecare cadru îţi frapează ochiul, mai ales în scenele filmate în apartamentul cuplului: ai senzaţia că pătrunzi în intimitatea locuinţei lor, singurul spaţiu în care cei doi sunt în siguranţă. Exteriorul pare ostil, chiar dacă rareori vedem şi alte personaje. Mama şi fratele lui Jonas, de exemplu, apar scurt, la începutul filmului, în secvenţa înmormântării tatălui său. Momentul ilustrează conflictul cu familia homofobă, reprezentată de fratele-preot care îi reaminteşte lui Jonas de păcatul în care a ales să trăiască. Câteva cadre statice de exterior apar pe genericul de început al filmului sub forma unor imagini de ansamblu cu blocurile dintr-un cartier din Vilnius. Acelaşi tip de blocuri, W, se vede în fundal de pe balconul celor doi  în secvenţa în care Akvile îi vizitează. Fata pare sinceră în remarca pe care o face privind peisajul urban, apoi pe cei doi: „Priveliştea asta e bizar de frumoasă. Şi voi sunteţi bizar de frumoşi.” Akvile interpretează cu dramatism rolul prietenei cuplului, când, de fapt, se foloseşte de acest pretext pentru a fi aproape de Jonas. Matas se simte ameninţat de prezenţa ei („Mi-ai furat bărbatul cu filmele astea”), dar îi face totuşi loc în intimitatea cuplului, dezvăluindu-i ulterior planul lor de a emigra în altă ţară. După vizita lui Akvile, cei doi se ceartă, dar se împacă imediat. Numai că în dimineaţa următoare, Jonas este trezit de un telefon de la Akvile care l-a răpit pe Matas şi îl ţine captiv în şcoala la care au studiat amândoi, legat de un scaun pe scena pe care ei jucaseră atâtea piese în trecut. Monologul melodramatic al lui Akvile dezvăluie acum tot ce a simţit ea în aceşti cinci ani în care nu a putut renunţa la dragostea ei pentru Jonas. Dacă filmul fusese ancorat până acum într-un registru fictiv apropiat de realitate, ultima secvenţă iese completcdin acest tipar, mergând spre teatru filmat. Zabarauskas izbuteşte un final surprinzător şi melodramatic, combinând cu eleganţă, în aceeaşi cheie stilistică, două tipuri diferite de cinema.

Romas Zabarauskas studiază regia de film la Hunter College în New York şi îşi filmează în acest moment primul proiect de lungmetraj, „We Will Riot“ (încă o dată, la 21 de ani!). El a căpătat deja destul de multă notorietate şi este sprijinit de oameni ca Gus Van Sant şi John Cameron Mitchell. În plus, proiectul său de lungmetraj a reuşit să obţină o primă tranşă de finanţare prin site-ul kickstarter.com (puţin peste 10.000 $), prin care oricine a putut dona o sumă (mică) de bani. Cu tot sprijinul prietenilor şi toată mediatizarea de care se bucură, Zabarauskas nu a obţinut, însă, finanţare din partea guvernului lituanian, evident din cauza subiectului abordat. Aşadar, dacă vreţi să contribuiţi la realizarea acestui proiect, puteţi să o faceţi – aflați imediat cum printr-o căutare pe internet. (de Ela Duca)

 

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

 

Alte articole Film Menu:

[Interviu] : Radu Jude – spre un cinema impur

[Festivaluri] : Timishort Festival Internațional de Scurtmetraj ediția a 4-a Timișoara 3-6 mai 2012 (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a Bucureşti 28 martie – 1 aprilie (I)

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)

TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (I)

TIFF ediţia a 11-a Cluj-Napoca 1 – 10 iunie 2012 (II)

Notiţe de la Indielisboa ediţia a 9-a Lisabona 26 aprilie – 6 mai

 

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s