Drive

[Review]: Drive

Drive

 

SUA 2011

regie Nicholas Winding Refn

scenariu Hossein Amini

imagine Newton Thomas Siegel

montaj Matthew Newman

cu Ryan Gosling, Christina Hendricks, Carey Mulligan

 


 

de  Miruna Vasilescu 

 

Nicholas Winding Refn a făcut şi „Bronson” (2008) care spune povestea faimosului puşcăriaş Charles Bronson în tonuri calde, cu Pet Shop Boys pe coloana sonoră şi cu interludii-monologuri ale unui chelios sensibil, cu alter ego puternic. Nu l-am ţinut minte cât să-mi dau seama odată cu „Drive” că e acelaşi Refn la mijloc, dar se simt aceeaşi dragoste pentru film, aceeaşi miză pe personajul principal şi aceleaşi lacune în poveste – nu de logică, ci pur şi simplu ca diversificare a plot-ului.

Diferenţa e că „Drive” îl are pe Ryan Gosling în rolul principal – un blond cu un zâmbet timid, un singuratic misterios cu o ocupaţie nemaivăzută. „Drive” e povestea unui cascador ratat de la Hollywood care în timpul zilei e mecanic auto, iar noaptea e şofer pentru jefuitori de bănci şi gangsteri de tot felul. În schimbul unei sume de bani, le oferă o cursă nebunească de 5 minute cu maşina lui, timp în care încearcă să îi scape de poliţie. Nu are nume. Pe generic e trecut simplu Driver, cu mister asumat, ca în filmele cool grindhouse – ceea ce duce cu gândul, implicit, la „Death Proof”-ul lui Tarantino.

Filmul începe cu o secvenţă – videoclip: Şoferul porneşte cronometrul, care ticăie nervos pe tot parcursul scenei. Îşi aşteaptă clienţii: un hoţ mascat care înjură în continuu. Pe o staţie de recepţie se aude poliţia: baza care-şi trimite agenţii spre locul faptei şi maşinile care comunică poziţia. Ştim că sunt aproape. Dar mai e un hoţ de venit. Vine în ultima clipă. Maşina de poliţie e chiar în spate. Mai sunt doar câteva minute până expiră timpul şi maşina funcţionează ca o bombă. Cu farurile stinse se ascunde pe străzi, după stâlpi, în spatele unor camioane, ca o hienă care dă târcoale. Şoferul îi lasă într-o parcare, protejaţi de uralele unor suporteri proaspăt ieşiţă de la meci. Îşi pune gluga în cap şi se pierde printre oameni, la fel de abil ca maşina pe care a abandonat-o. Existenţa lui liniară ia o întorsătură ciudată când – evident – şoferul se îndrăgosteşte de vecina lui mică şi blondă (Carey Mulligan) care are un copil hispanic şi un soţ în puşcărie. E o dragoste reţinută, aşa cum e şoferul cu tot ceea ce ţine de viaţa lui personală. Dar dragostea asta se manifestă prin încercarea lui de a salva familia ei. De sărutat o sărută doar după ce soţul ei e ucis şi nu mai rămâne nimic de făcut. E cel mai timid şi mai frumos sărut, în lift, în relanti, în prezenţa unui străin care pare periculos. Sărutul e urmat de o luptă corp la corp şi de împuşcături. Sânge în tot liftul. Fata e bine. Eroul trece mai departe, la următorul nivel de „bad guys” (Ron Pearlman) care vor să-i atace fata. Lucrurile sunt la fel de simple ca în „Spider Man”.

„Drive” nu e măreţ în niciun fel. E un omagiu adus unui gen de filme care vor face întotdeauna deliciul publicului. Are aproape aceeaşi savoare ca iconicul „Easy Rider” (1969, r. Dennis Hopper) şi nu roţile în mişcare sunt elementele care le apropie cel mai mult, ci naturaleţea cu care se întâmplă nişte lucruri deloc normale. Sigur, în „Drive” nu ia nimeni droguri cu pumnul şi nici nu sunt hipioţi sedaţi prin preajmă, dar toată starea pe care o induce Refn e una asemănătoare – îşi ameţeşte publicul cu arme care şi-au demonstrat de nenumărate ori abilităţile: urmăriri cu maşini ca-n filme, cascadorii periculoase, sânge, bărbaţi urâţi şi periculoşi, eroul cu scobitoare în colţul gurii, săruturi în slow motion. Toate astea sunt asistate de o coloană sonoră care abuzează de sintetizator cu bună ştiinţă şi duce cu gândul la nopţi nedormite şi dimineți alcoolizate, aspect care cu siguranţă conduce lucrurile pe un drum diferit, cum n-a prea vazut Cannes-ul de ceva timp. Plot-ul e schematic, ca de bandă desenată, personajele sunt fotografii perfecte, dar Refn ştie ce vrea publicul: o poveste de dragoste cu piedici, dar suficient de simplă încât să nu stârnească mari întrebări, cheap thrills, muzică şi actori frumoşi.

Rezultatul nu e deloc dezamăgitor şi premiul lui pentru regie e un mare semn de exclamare pentru toţi cei care sperau că cinemaul încă mai stă în detalii subtile ale unor sentimente greu de explicat în cuvinte, în realităţi sociale şi în lungi contemplări artistice. Nu. Până şi Cannes-ul o recunoaşte (în cazul în care mai constituie cât de cât un barometru pentru cineva acest festival) că plăcerea filmelor poate sta şi în personaje larger than life, în scamatorii de montaj, în emoţii simple, imagine ca-n poveşti şi coloană sonoră care manipulează fără ruşine fiecare suflet din sală.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

The Way Back (SUA 2010, regie Peter Weir)

Carlos (Franţa – Germania 2010, regie Olivier Assayas)

Ne change rien (Portugalia – Franţa 2009, regie Pedro Costa)

Das weisse Band (Austria-Germania-Franţa-Italia 2009, regie Michael Haneke)

Jodaeiye Nader ay Simin (Iran 2011, regie Ashgar Farhadi)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s