Woody Allen

[Profil] : Woody Allen

Sweet and Lowdown în Manhattan pentru Woody Allen

 

 

de Andra Petrescu

 

Universul lui Woody Allen se caracterizează prin câteva preferinţe ale regizorului: New York, psihoză, Freud, jazz, pastişe, sarcasm, Ingmar Bergman. Temele pe care le preferă ţin de obsesiile lui: religia, iubirea şi sexul, moartea şi destinul. Întotdeauna personajul său este cel al unui bărbat care încearcă să găsească iubirea şi se loveşte de realitate. Arată că viaţa este guvernată de frică, frustrări, complexe şi neîmpliniri. Nu există o forţă superioară care să impună ordine şi lucrurile se petrec aleatoriu, în funcţie de norocul fiecăruia. Nu există mister şi frumuseţe. Viaţa este urâtă şi nu ne rămâne decât să acceptăm aceast adevăr.

Tipul de personaj pe care şi l-a creat este o caricatură:  un intelectual nevrotic şi maniac care cel mai des pierde. Stăpânit de frica de singurătate şi de moarte, nu crede în Dumnezeu, dar se află într-un permanent dialog cu El şi aşteaptă un semn care să confirme că există o entitate care guvernează această lume haotică. În această lume nevrotică, Woody Allen caută să descopere magia; trucurile pe care le foloseşte în filmele sale par să fie o încercare de a se convinge că viaţa nu este o realitate neagră, singuratică şi înspăimântătoare. Caută magia în discursul său, dar de fiecare dată descoperă că viaţa nu are nimic magic. Protagoniştii lui, fie că e vorba de filmele în care personajul principal e femeie sau de cele în care e bărbat, eşuează mereu în a face alegerile corecte şi indiferent de starea de euforie la care ajung, revin la realitatea tristă şi banală a vieţii lor. Woody Allen este un pesimist, filmele lui sunt sensibile pentru că exprimă nevoia, dorinţa, dar în acelaşi timp, şi incapacitatea omului de a fi fericit. Dragostea există doar prin trucuri, într-o realitate distorsionată.

 

 

„Manhattan” (1979)

 

 

Unul dintre aceste trucuri pe care le foloseşte este muzica. Pentru a găsi melodiile potrivite pentru filmele sale, Allen încearcă mai multe piese clasice şi se hotărăşte abia când simte că imaginea (acţiunea şi dialogul secvenţei respective) este completată şi se îmbogăţeşte prin muzică. Când îşi ilustrează muzical un film, cineastul nu compune piese pentru un moment anume, ci încearcă diferite opere clasice până când simte că cele două elemente, acţiunea personajelor şi muzica, se completează. El însuşi mărturiseşte că acesta este momentul cel mai plăcut din producţia unui film. Dar ceea ce face Allen altfel decât alţi regizori, este că foloseşte muzica (versuri şi note) pentru a oferi poveştii sale un pic de fabulos. Bineînţeles, el îşi îmbină tot timpul pesimismul cu magia; foloseşte trucuri în filmele lui atunci când arată ceva frumos, recurge la iluzie şi farmece pentru a-şi cosmetiza universul. Pentru fiecare metaforă pe care o face, pare a fi exact un magician. De exemplu, jazz-ul lui George Gershwin, culorile alb-negru şi imaginea New York-ului pe care ne-o proiectează la începului lui „Manhattan” (1979) nu sunt de fapt forme de iluzie şi de distorsionare a lumii reale? Pare să încerce în permanenţă să descopere că se înşeală şi viaţa este, de fapt, frumoasă. Ilustrând astfel o secvenţă dintr-un film de-al său, amestecând sarcasmul cu muzică senină şi energică, Allen creează un pasaj între o lume idilică şi cea contemporană. Foloseşte melodiile ca pe o pereche de ochelari prin care distinge emoţia şi magia.

Siluetele cenuşii ale trecătorilor se contopesc în depărtare în „Manhattan”, se confundă şi dispar în aglomeraţia oraşului. Soarele răsare printre blocurile gigantice într-un joc de lumină şi nuanţe de gri, în timp ce vocea naratorului vorbeşte acompaniată de feerica „Rhapsody in Blue”. New York devine un oraş ireal, dar existent. Aşa este prezentată şi anunţată realitatea distorsionată a lui Isaac. Allen asociază aici muzica lui Gershwin cu perioada musicalurilor lui Busby Berkeley sau Fred Astaire şi Ginger Rogers, cu o generaţie a eleganţei – epoca  pe care Allen a complimentat-o şi în „Radio Days” (1987) sau în „Bullets Over Broadway” (1994); iar alb-negrul trimite, bineînţeles, la filmele perioadei, în care EI erau ca Clark Gable sau ca Humphrey Bogart (căruia îi aduce un omagiu în scenariul scris pentru filmul din 1972, „Play It Again Sam”, regizat de Herbert Ross), iar ELE precum Ingrid Bergman, Lauren Bacall sau Vivien Leigh. Prin muzică şi acele nuanţe cenuşii recreează în mintea spectatorului atmosfera acestor filme. Pune într-un fel de comparaţie povestea romantică de pe ecrane cu deziluziile suferite de personajele sale care trăiesc în real. O referire concretă la aceasta apare în discuţia dintre Meryl Streep, fosta soţie a lui Isaac, şi Allen, în care ea îi spune că nu a scris despre absolut toate detaliile intime ale mariajului lor, de exemplu nu a menţionat că el plânge de fiecare dată când se uită la „Gone With the Wind” („Pe aripile vântului”).

Isaac – personaj tipic allenian – este un bărbat de 42 de ani pe care soţia (Meryl Streep) l-a părăsit pentru o altă femeie. În timp ce Streep scrie o carte despre jenanta şi ridicola convieţuire cu soţul ei, Isaac se vaietă pentru că iubita lui, Tracy, este o puştoaică de liceu de 17 ani (Mariel Hemingway). Isaac este atât de absorbit în problemele lui morale legate de relaţia pe care o are, încât se afundă în permanenta-i văicăreală fără a încerca un moment să iasă din prejudecăţi. Atunci fuge de Tracy pentru Diane Keaton, care la rândul ei pendulează între Isaac şi prietenul însurat al acestuia.

„Manhattan” este unul dintre „filmele serioase” ale lui Allen, dar poate cel în care regizorul este cel mai sincer şi în care se confundă cel mai mult cu personajul său. Fiecare dintre filmele sale ascunde în spatele ironiei, al sarcasmului şi a caricaturizării, o sensibilitate aparte, dar „Manhattan” este mai puţin comic şi mai mult delicat: disperarea, egoismul şi absurditatea lumii lui Woody Allen se amestecă mai uman cu sarcasmul. Isaac este unul dintre personajele pe care autorul le priveşte cu duioşie, şi, chiar dacă nu îl critică, nici nu-i oferă happy-end. Pe toată durata filmului, el pendulează inert între lucrurile care i se întâmplă şi cele pe care şi le provoacă, iar culorile cenuşii în care e prins pe peliculă nu înfrumuseţează lucrurile decât pentru noi, spectatorii.

Ultima secvenţă a filmului se petrece pe piesa „He Loves and She Loves” a lui Gershwin. Piesa începe în momentul în care Isaac îşi dă seama că o iubeşte pe Tracy şi pleacă spre ea. Traversează oraşul alb-negru şi ajunge când ea pleca spre Londra, pentru un curs de actorie. Finalul vorbeşte despre frica fiecăruia dintre noi în faţa singurătăţii şi despre egoismul de a accepta o iubire pe care nu o împărtăşim. Muzica pregăteşte pentru un final în care cei doi protagonişti se sărută pasional, dar realitatea rămâne fermă: nu există „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Muzica este foarte importantă în „Manhattan” pentru că delimitează realitatea de magie. Un alt moment în care realitatea lumii lui Isaac este văzută prin ochiul camerei de filmat, cel în care Isaac iese cu fiul său la plimbare: de pe coloana sonoră dispare orice sunet, în afară de muzică. Secvenţa aminteşte de filmul mut şi de Charlie Chaplin.

Obsesia lui Woody Allen pentru jazz este la fel de pregnantă în filmele sale precum ateismul, teama de moarte sau superficialitatea dragostei. Când alege muzica, asociază istoria piesei respective cu emoţia secvenţei pentru a obţine un plus de stimulare afectivă din partea spectatorului. La „Manhattan” a pus în contrapunct muzica senină a lui Gershwin cu sentimentele încurcate şi inconstante ale unor adulţi care se pierd în probleme de moralitate şi în discuţii intelectuale.

 

„Everyone Says I Love You” (1996)

 

Comedia muzicală pe care o regizează Woody Allen este de fapt o pastişă a genului în care personajele par să fie conştiente şi să se amuze chiar de penibilitatea versurilor romanţate pe care le cântă. „Everyone Says I Love You” (1996) este unul dintre cele mai relaxate filme ale lui Allen. Este dedicat musicalurilor din anii ’30-’40, chiar dacă suntem anunţaţi de la început că nu vom urmări nişte personaje tipice pentru o comedie muzicală, iar acţiunea se petrece în anii ’90. Povestea este narată de DJ, fiica lui Joe Berlin (Woody Allen) cu  fosta sa soţie, Steffi Dandridge (Goldie Hawn), recăsătorită acum cu avocatul Bob Dandridge (Bob Dandridge). Plotul se învârte în jurul acestei familii, a copiilor şi a primelor lor iubiri. Problemele de moralitate sunt tratate cu seninătatea şi ironia caracteristice acestui gen de musical; doamna Dandridge susţine o îmbunătăţire a sistemului de alimentaţie şi reeducare din penitenciarele din Statele Unite, meniuri europene, decoratori personali pentru celule şi alte facilităţi de care un om are nevoie pentru a se dezvolta armonios. Dar când Tim Roth, în rolul unui infractor care şi-a petrecut mai mult timp închis, o cucereşte pe Skyller, una dintre fiicelele lor, Steffi şi Allen uită imediat de opiniile lor liberale. Filmul este dominat de atmosfera de superficialitate a musicalului, dar obsesiile lui Allen sunt prezente. Unul dintre numerele muzicale cele mai amuzante este cel în care familia asistă la priveghiul bunicului, a cărui fantomă se ridică din sicriu şi cântă „Enjoy yourself, it’s later than you think/ Enjoy yourself, while you’re still in the pink / The years go by, as quickly as a wink / Enjoy yourself, enjoy yourself, it’s later than you think”; celelalte fantome i se alătură şi încep să danseze.

Woody Allen are o serie de filme a căror acţiune se petrece în perioada anilor 1930-40, într-un New York în care fetele visau la Broadway şi jazz-ul se asculta pretutindeni: „Radio Days”, „Bullets Over Broadway”, „Purple Rose of Cairo” (1985) sau „Sweet and Lowdown” (1999). Realizând o comedie muzicală, ar fi avut pretextul unei alte călătorii în localurile de noapte cu femei frumoase care performează coregrafii à la Busby Berkeley, precum secvenţa de dans de cabaret din „Bullets Over Broadway”. În schimb, Allen împrumută caracteristicile comediei muzicale – problemele  sentimentale –, dar îşi păstrează genul de personaje şi îşi desfăşoară acţiunea în anii ’90 pentru că „Everyone Says I Love You” reprezintă de fapt viziunea lui asupra musicalului şi felul în care speculează caracteristicile genului pentru a vorbi despre frivolitatea dragostei. Majoritatea numerelor muzicale sunt simple momente în care actorii încep să cânte, copleşiţi de emoţie şi de sentimente, doar două dintre ele fiind mai spectaculoase – „My Baby Just Cares for Me” şi „I’m Thru With Love”.

Allen foloseşte muzica aici, sau mai precis musicalul, pentru a crea magia, strălucirea şi fabulosul cu care explică dragostea şi în restul filmelor sale. Uşurătatea temelor din film este doar aparentă, fiind vorba mai degrabă de seninătate. Momentul cel mai spectaculos şi într-adevăr încărcat cu farmec este dansul din finalul filmului dintre Woody Allen şi Goldie Hawn, pe malul Senei. Cei doi îşi rememorează o amintire din tinereţe şi cântă „I’m Thru With Love”, iar la un moment dat Goldie pluteşte deasupra râului, animată de dragostea fostului soţ.

 

„Sweet and Lowdown” (1999)

 

În „Sweet and Lowdown”, Woody Allen vorbeşte despre muzică, despre talent şi geniu; adevăratul erou al acestui film este jazzul şi nu Emmet Ray. Filmul e o pseudo-biografie despre viaţa unui chitarist legendar inventat – Emmet Ray (Sean Penn) – pe care Allen o dedică de fapt acelei generaţii de cântăreţi de jazz care nu ştiau decât muzică. Cineastul urmăreşte viaţa unui erou al jazzului inventat, „cel mai bun chitarist după Django Reinhardt”, dar mai ales relaţia lui cu muzica, singura faţă de care se arată sensibil.

Acest fals chitarist legendar este alcătuit dintr-o serie de credinţe clişeistice care pot afirma că un om este condus de geniu şi talent, până ajunge la caricaturizare. Emmet Ray se mută din oraş în oraş, se ocupă de delicte minore pentru bani, nu are nicio consideraţie pentru ceilalţi – geniul său îi dă acest drept, este egoist, afemeiat şi insensibil. Ceea ce face interesantă construcţia acestui personaj allenian, este lipsa de profunzime: nimic nu pare să se petreacă în mintea lui, nicio emoţie sau experienţă afectivă; pare că trăieşte la întâmplare, fără personalitate sau voinţă proprie, unica dorinţă care îl animă şi umanizează fiind dorinţa de a cânta. Ba mai mult, chitara pare să fie obiectul care îl conduce din loc în loc şi îl guvernează, în locul voinţei proprii. Doar atunci când cântă, Emmet are în privire inocenţă, căldură şi viaţă, de parcă muzica ar fi o poţiune care îl transformă sau sunetele ar fi limba pe care el o înţelege. Creând un jazzman fictiv, Allen vorbeşte mai mult despre fiecare dintre geniile epocii respective, iar accentul nu cade pe opera unui singur artist, ci pe muzică.

Legătura dintre muzică şi imagine este importantă pentru film deoarece împreună stimulează mai puternic empatia spectatorului. Ceea ce face Woody Allen în filmele sale este să potrivească cele două elemente în aşa fel încât mesajele şi emoţiile transmise de fiecare dintre ele să se completeze cât mai armonios. Emmet este umanizat şi luminos, emană iubire şi strălucire doar atunci când comunică prin muzică, la fel cum filmele lui Allen se transformă prin piesele muzicale pe care el le alege.

 

(articol publicat in numarul al 2-lea al Film Menu / octombrie 2009)

 

Alte profiluri Film Menu:

Carlos Reygadas

Arnaud Desplechin

Raymond Depardon

Wes Anderson

Jose Luis Guerin

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s