Derby Paul Negoescu

[Anchetă] : Regizorii români despre muzica de film (1)

Regizorii proaspăt-absolvenți (1)

 

 

 

 

 

 

de Gabriela Filippi

 


Tudor Jurgiu

 

 

Gabriela Filippi: Cum vezi muzica de film? Cum ai folosi-o şi cum ai folosit sau n-ai folosit muzică în filmele tale?

Tudor Jurgiu: Nu am lucrat destul de mult încât să-mi dau seama ce aş putea face cu muzică. Dar nu mă feresc în mod programat de ea. M-ar atrage să folosesc muzică şi am câteva idei în care văd chiar muzică pusă fără sursă în cadru. Ar fi accente de jazz sau accente de muzică clasică, viori sau accente de pian, în contrapunct, poate, cu imaginea sau câte un accent foarte puternic, care să se termine brusc. Cum e la Godard. În „Alphaville” sunt momente aşa: scena în care el intră într-un hol mare, îl străbate şi urcă nişte trepte. Nu este un moment important, este doar un pasaj de trecere. Totuşi intră muzica asta puternică, pentru ca apoi să se liniştească brusc. Cam aşa îmi imaginez că ar merge muzica şi în proiectul pe care-l am în cap, lungmetrajul pe care mă apuc să-l scriu. Nişte prezenţe foarte rapide, puternice şi scurte.

G.F.: Proiectul ăsta este foarte diferit din punct de vedere stilistic de „Nunta lui Oli”?

T.J.: Nu foarte mult. Convenţia cu actorii o să fie alta. Vreau să mă distrez mai mult cu ei, să aibă reacţii, nu neapărat exagerate, dar un pic surprinzătoare, să nu mai existe convenţia realistă. Asta mă pasionează; filmul de anul patru e un astfel de exemplu. Asta am încercat să fac cu actriţa şi a fost provocarea principală a filmului – să mă joc cu ea pe o singură emoţie, pe care s-o arăt prin gesturi. Şi în fiecare secvenţă găseşte gesturile prin care se exprimă în mai multe nuanţe ale acestei emoţii. Felul în care răstoarnă masa cu piciorul, toate expresiile ei şi atitudinea sunt ieşite din comun şi îţi pui întrebarea: e nebună, nu-i nebună? Apoi, scena în care dansează şi cea în care arde macheta se situează undeva între răutate şi suferinţă, tristeţe şi euforie.

Întorcându-mă la întrebarea ta, pentru lungmetraj m-am gândit la o poveste, am câteva momente în cap, cu câteva personaje, şi în jurul lor o să construiesc. Nu mă gândesc să aiba acelaşi look ca „Nunta lui Oli”, filmat doar în interior şi cu imagine documentaristă. Ca mişcare de cameră, o să rămână la fel; nu văd cadre fixe şi travelling-uri în stil expresionist, american. Tot din mână voi filma cadrele. Îmi place mult genul de filmare din „Nunta lui Oli” şi genul ăla de mizanscenă şi de cadre lungi. Dar filmul nou îl văd mai colorat şi mai luminos. Îl văd mai mult ziua, în primul rând. Apoi, costumele – cel puţin protagonistul, după felul în care se îmbracă, va intra mai evident într-o tipologie.

Mă va interesa să fiu fidel secvenţei care se derulează. Să abordez filmul într-un fel în care să primeze momentul, nu atât povestea ca informaţie. Mă interesează ceea ce vezi, fără legătură cu ce urmează şi cu ce a fost. Deşi o să existe o legătură între evenimente, mă interesează ca fiecare secvenţă să fie unitară. Adică, teoretic vorbind, să poţi lua secvenţele, să le amesteci şi încă să înţelegi despre ce e vorba în film, care e tema, care e ideea şi care e emoţia filmului. Aşa se întâmplă şi în filmul de anul patru, care era o ilustrare a unei emoţii, nu o evoluţie narativă. Bine, lungmetrajul va avea, fireşte, un fir narativ important. Dar povestea o să fie mai mult un pretext pentru ilustrarea trăirilor personajelor. Şi am câteva gesturi în cap şi reacţii pe care vreau să le pun într-un film şi pretextul e povestea. Aş putea să fac altă poveste, probabil, şi să pun aceleaşi gesturi. Aş vrea să fiu mult mai ancorat în ce se vede în film decât în analiza socială pe care povestea o cuprinde.

 

 

PAUL NEGOESCU

 

 

Gabriela Filippi: Subiectul interviului este muzica de film.

Paul Negoescu: Dar de ce mă-ntrebi pe mine de muzica de film? Chiar habar n-am. Am avut o singură dată muzică compusă pentru un film, un exerciţiu pe care l-am făcut în anul doi şi n-a ieşit prea bine. Pentru ăla am lucrat cu un prieten al meu care făcea muzică.

G.F: Pe ce momente aţi pus muzică?

P.N.: Pe tot filmul. Era – chipurile – un documentar. Nu era, de fapt, documentar pentru că habar n-aveam atunci cum se face un documentar. Trebuia să fie un film eseu, despre Mall-ul din România şi nu aveam nici eu foarte clar în cap ce vroiam. Am filmat, iar când am montat nu ştiam exact ce muzică o să folosesc. L-am rugat pe el să m-ajute. I-am dat să vadă filmul şi a venit cu nişte propuneri de muzică electronică prin care se accentuau anumite idei care nu se înţelegeau din film. El avea deja nişte bucăţi compuse şi am ales ceva potrivit din mai multe piese. În afară de asta, a mai compus pe loc.

G.F.: Nu aveai dialoguri în film?

P.N.: Nu. Erau doar imagini pe muzică. Nu am terminat niciodată filmul. Am luat nota cinci pe el aşa cum era şi sper să nu-l mai văd nici eu şi nici altcineva vreodată.

G.F.: Şi pe urmă, la celelalte?

P.N.: „Examen” a fost următorul şi acolo am avut piesa lui Andrieş, „Cea mai frumoasă zi”. Mulţi au zis că se potriveşte şi că e emoţionantă pentru finalul filmului. Alţii au fost de părere că e foarte pleonastic, că melodia şi versurile spun ceea ce spunea şi filmul. Acum, dacă aş reface filmul, nu aş mai folosi nicio muzică acolo. Dar atunci eram mai nepriceput, mai naiv, ca să zic aşa. Am fost şi influenţat de către profesori, care mi-au zis că finalul e prea sec; asta, după ce iniţial îl respinseseră. Până la urmă nu a ieşit deloc sec. Am băgat o metaforă în final şi am apelat la muzica asta; am zis eu că se potriveşte şi am luat legătura cu Andrieş, iar el a fost foarte binevoitor şi a fost de acord să îi folosesc muzica. Oricum, la filme studenţeşti nu-i nevoie să ceri drepturi, pentru că filmele studenţeşti nu au scop comercial.

După aia, am început cu Vlad Trandafir, tot în anul trei, să filmăm „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin”. Aveam clar în cap ideea că vom folosi coloana sonoră din „Indiana Jones” ca temă principală a filmului. L-am terminat după trei ani. Am tot filmat în decursul a vrei doi ani, timp în care am făcut şi alte filme. Când l-am montat, am mai ales nişte muzici care se potriveau în film. Am mai folosit şi două melodii de Goran Bregović.

Şi am făcut „Radu + Ana”, care, tot aşa, e bazat pe multă muzică şi pentru care, de asemenea, n-am avut niciun drept de autor. Am mai folosit muzică în „Scurtă plimbare cu maşina”. Acum regret că am folosit-o fără drepturi. Din cauza muzicii, n-am putut să distribui filmul.

G.F.: Şi pentru părţile alea din „Scurtă plimbare” eşti mulţumit?

P.N.: Nu le-aş păstra din această cauză. Dacă aş putea reface filmul, probabil aş folosi o muzică la care aş avea dreptul de autor. Dar piesa de pe genericul de final, „Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”, a lui Constantin Drăghici, pică foarte bine acolo. Fiind un film studenţesc, n-avea sens atunci să obţin drepturile de autor şi acum nu îmi mai bat capul. A fost demult filmul, nu mă mai gândesc la el, mă gândesc la alte filme.

G.F.: Ai făcut „Târziu” şi „Renovare”, în care nu ai folosit deloc muzică conform rigorii realiste, şi „Radu + Ana” şi „Toma Cuzin”, care sunt în altă parte, spre comedie, parodie. Te gândeşti să mergi cu stilurile astea cinematografice în paralel?

P.N.: Habar n-am. Când am o idee, nu mă gândesc să o fac într-un anumit stil. Filmul îmi vine intuitiv. Dar dacă am să continui să fac filme – cel puţin o perioadă – aşa cum îmi place mie acum, aşa cum înţeleg eu cinemaul acum, probabil n-o să folosesc muzică de fond. O să folosesc eventual muzică de cadru, cum am folosit în „Scurtă plimbare cu maşina”. Pe celelalte două, „Radu + Ana” şi „Toma Cuzin”, chiar dacă au fost exerciţii de şcoală, le-am făcut fără să mă oblige cineva, n-au fost examenele mele de regie. Le-am făcut să ne distrăm şi am zis: hai să facem să iasă simpatic. Dacă o să mai fac filme de genul ăsta? Probabil, nu ştiu.

G.F.: Atunci, nu eşti vehement împotriva muzicii de fond.

P.N.: Nu, nu, depinde de – ţi-am zis – ce gen de film vrei să faci. Dacă vrei să faci film comercial, pentru public, eşti obligat să foloseşti muzică. Publicul, dacă nu e întreţinut în permanenţă, dacă nu primeşte ceva care să-i placă, începe să se plictisească în timpul filmului şi nu e O.K.

G.F.: Există cumva cineaşti la care ţi-a plăcut cum se joacă cu muzica, cum experimentează?

P.N.: Mi-a plăcut – de-aia am şi făcut „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin” şi tot pentru asta se şi numeşte aşa, drept omagiu – Jean-Pierre Jeunet în „Amélie”. E un film de public foarte mişto, iar muzica lui Yann Tiersen e cireaşa de pe tort. Mi-a mai plăcut foarte mult un alt film comercial, „Love Actually”. Şi-acolo muzica se potriveşte foarte bine cu filmul. Am văzut de curând un alt film care îmi place foarte mult, realizat de James Gray – „Two Lovers”, cu Joaquin Phoenix. E un film destul de realist, dar cu muzică de fond. Mi-ar fi plăcut să nu existe muzică în filmul ăsta, dar e totuşi film american şi trebuie să prindă şi la public, probabil de-aia au folosit muzică.

G.F.: Cum ai lucra – având experienţa exerciţiului din anul doi – cu un compozitor, dacă ai face un film care să ceară muzică?

P.N.: Habar n-am, nu ştiu cum aş lucra. Trebuie să recunosc că n-am prea participat la cursurile de muzică de film în facultate. Aş lucra probabil tot aşa – aş filma întâi şi cu materialul filmat m-aş duce la compozitor să-i cer o muzică care să se potrivească şi în viziunea lui asupra materialului, nu numai în viziunea mea. Până la urmă, filmul ăsta – comercial sau de public – nu e opera unui singur autor. Autorul este colectiv: mai e şi directorul de imagine, mai este şi compozitorul de muzică, toţi vin cu aportul lor creativ. Îmi place, în cazul ăsta, să le las mână liberă – nu total, evident, ci să se încadreze în anumite cerinţe –, dar să vină cu aportul lor. Aleg o anumită persoană cu care să lucrez pentru că îmi place persoana respectivă şi am încredere în viziunea ei.

Dar sunt interesat momentan de un anumit tip de cinema, de filmul realist, pentru că eu cred că cinematograful, în esenţa lui, este un instrument de observare a realităţii. Iar în filmul realist – şi de-aia am dat exemplul lui „Two Lovers” – nu ar trebui să existe decât muzică de cadru. Realismul are însă nişte limite şi atunci este evident că şi convenţiile astea se schimbă. Nu pot să spun că nu am să mai folosesc niciodată muzica de film – poate peste un an, doi, trei, cinci am să mă răzgândesc.

 

(articol publicat in numarul al 2-lea al Film Menu / octombrie 2009)

 

Alte interviuri Film Menu:

Răzvan Rădulescu

Cristi Puiu

Nae Caranfil

Dana Bunescu

Radu Jude

Marius Panduru

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

 

Va continua sâmbătă 24 septembrie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s