rhetta-final4

[Rhetta Marx vede filme din tabelul Film Menu] : Ok-hui-ui yeonghwa

Ceva mai tinerică decât Manoel de Oliveira, ceva mai violentă decât sălbaticii lui Sam Peckinpah, ceva mai răutăcioasă decât Lars von Trier și înzestrată cu ceva mai puțină răbdare decât un sugar înfometat (necesar de știut înainte de a-i recomanda vreun film a cărui lungime depășește 2 h 30 min sau, doamne ferește!, vreun film românesc), Rhetta Marx e, în primul rând, o doamnă stimabilă. Alături de muzica bună, fotbalul, pisicile și armele, Rhettei îi plac, iată, filmele – cu cât mai violente, cu atât mai bine. Nu degeaba a fost mai devreme pomenit Peckinpah, el ocupând un loc special în preferințele dumneaei; ar mai fi de adăugat tot ce înseamnă policier marca Jean-Pierre Melville – în special cele cu Alain Delon (pentru care, se vede limpede, a rămas cu o anumită slăbiciune după aventura pe care au avut-o) sau tot ce a făcut, face, va face sau va fi făcut vreodată Scorsese. Gusturile noastre nu coincid întotdeauna (sau, să zicem, de cele mai multe ori?), dar ne bazăm pe puterea ei de judecată (la vârsta ei este, totuși, o înțeleaptă) și, mai ales, pe umorul ei.

De obicei, pe Rhetta o găsiți pe Surorile Marx. Iar de-acum înainte, de două ori pe lună, vărsându-și răutățile și la noi pe blog.

 

***

 

Babelor,

 

Stau să mă gândesc dacă târgul pe care l-am făcut cu Film Menu nu e cumva în detrimentul meu. Treaba stă cam în felul următor: eu mă uit la un film pe care oamenii lor l-au cotat de curând, scriu o recenzie la el, i-o trimit lui Andrei Rus, care este redactorul şef al revistei, deşi pretinde că ar fi doar coordonatorul ei, Andrei citeşte, pune pe blog şi îl trimite pe un băiat cu părul încâlcit să-mi aducă plata: o cutie de brânză topită La Vache Qui Rit.

La prima vedere, par câştigată. Mulţi şi-ar dori să scrie pentru brânză topită, nu?

Dar la o a doua vedere, lucrurile nu mai sunt atât de simple. Pentru că pe lista Film Menu sunt fie filme foarte lungi (şi zic şase ore, nu trei!), fie filme din ţări care n-au nici un rost şi, de fapt, nici o cinematografie (ca să nu mai vorbim de cinematografe), fie filme româneşti atât de proaste încât nu se poate scrie bine despre ele (ăsta a fost motivul pentru care reviewul meu la „Aurora” a fost refuzat cu îndărătnicie), fie filme ca cel despre care scriu acum, adică „Oki’s Movie”.

Recunosc că n-am înţeles mai nimic din el. „Oki’s Movie” e un film coreean, şi coreenii, deşi sunt nişte oameni foarte drăguţi, harnici şi talentaţi, arată toţi la fel. Să îl luăm pe cel despre care cred că este protagonistul din „Oki’s Movie”: Jingu. În prima parte sau primul episod al filmului, pe Jingu îl cheamă de fapt Nam şi este profesor de film (cred asta, pentru că la un moment dat pare să îi dea sfaturi unei studente). Ei bine, în al doilea episod apare un bărbat asemănător sau identic (fiind coreean, nu pot să decid care dintre opţiuni e cea corectă), care poartă o geacă roşie. Nam avea un palton scurt maro. Jingu are, repet, o geacă roşie. Faţa ar putea fi aceeaşi sau nu. Deci ce-i de făcut? Cine e omul ăla? Să zicem că e altcineva, pentru că acest Jingu aşteaptă în faţa unei case în care în primul episod locuieşte Nam. Dacă ar fi tot el, şi-ar aminti cumva că locuieşte acolo, sau că a locuit cândva acolo. Să fie Jingu altcineva decât Nam? Dacă da, de ce arată la fel?

Să trecem la al doilea personaj, profesorul Song. În primul episod apare un tip cu părul puţin vâlvoi, în costum şi cu ochelari. În celelalte, omul nu mai poartă costum, nici ochelari, dar în rest pare să fie tot el. E? Nu e? Cum pot afla? Nu pot, pentru că filmul nu are o logică, sau nu are una pe care eu să o înţeleg. Mi se pare – dar nu bag mâna în foc – că în primul episod Oki nici nu apare – sau e cumva studenta care îi pune lui Nam o întrebare neplăcută la un Q&A despre filmul său? Dacă da, atunci Nam nu poate fi Jingu, pentru că mai târziu Oki şi Jingu fac sex, şi pare mai mult decât probabil că şi-ar aminti unul de altul. Saaaau, îmi zic eu acum, poate că Oki e studenta pe care o sfătuieşte Nam? Da, e posibil. Bun, şi atunci ce ne-a zis primul episod? Că Oki e studentă, Nam nu e Jingu, Song e profesor? Că altceva nu ne-a spus, în afara unui dialog despre un zvon. Ok, să zicem că da.

Vedeţi că am reuşit să descurc puţin iţele, dar staţi, că n-am terminat.

Bun, deci avem trei personaje, ajungem la episodul doi, în care apare Jingu, despre care am stabilit că nu e Nam. Jingu e student lafilm şi e îndrăgostit de Oki. Dar Oki e gagica lui Song. Dar Jingu nu ştie, drept care se dă la Oki. Dar tot în episodul doi aflăm că Oki s-a culcat doar o dată cu Song (sau asta înţelegem că am înţeles). Dar dacă e gagica lui Song, de ce nu se culcă mai des cu el – mai ales că în episodul trei Song spune că pasiunea sexuală nu poate fi stăvilită? În fine, Jingu se culcă cu Oki şi ea devine gagica lui.

În episodul trei, care e foarte scurt, Jingu, Oki şi Song pălăvrăgesc nişte chestii care se vor un fel de panseuri şi sunt de fapt nişte banalităţi.

Iar în episodul patru, Oki ne povesteşte din off  că a fost cu Song şi acum e cu Jingu, şi îi compară pe cei doi făcând un film despre ei, şi la sfârşit zice că de fapt nu îi poate compara, pentru că actorii nu îi redau îndeajuns de corect.

Dacă din ce am scris aici nu s-a înţeles nimic, asta e din cauză că fix asta am înţeles din film.

Şi aici revin la dealul făcut cu Film Menu şi faptul că s-ar putea ca în ciuda aparenţelor să nu ies în câştig. Pentru că sunt nevoită să văd filme ca ăsta, să mă întreb de ce naiba a fost la festivalul de la Veneţia, când nici povestea, nici dialogurile, nici personajele, nici orice altceva nu e deosebit. Singurul mister al filmului e că nu prea are noimă – un fel de film realist coreean, da, şi? Pot accepta că e sensibil, dar în spatele sensibilităţii ar trebui să fie ceva, un conţinut, un plin sau un gol. Aici nu e. Cum naiba?

 

Nota redacţiei: „Ok-hui-ui yeonghwa” („Filmul lui Oki”, Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo) a fost prezent în tabelul de cotaţii al Film Menu #10

 

Review-ul filmului publicat în acelaşi număr al revistei îl găsiţi aici:

Ok-hui-ui yeonghwa

 

Alte review-uri scrise de Rhetta Marx pentru Film Menu :

 

O caso estranho de Angelica („Cazul straniu al Angelicăi”, Portugalia – Franţa – Brazilia – Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Public Speaking (SUA 2010, regie Martin Scorsese)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s