L'Atalante.doc

[Cineclub Film Menu] : L’Atalante

L’Atalante (Atalanta)

 

Franţa 1934

regia Jean Vigo

imagine Boris Kauffman

muzică Maurice Jaubert

cu Michel Simon, Dita Parlo, Jean Dasté

 

Filmul “L’Atalante” (1934),  în regia lui Jean Vigo, rulează miercuri 26 octombrie de la orele 19.30 la Cinemateca Union din Bucureşti în cadrul Cineclubului Film Menu.

 

discuţia de la finalul proiecţiei va fi moderată de către Mădălina Roşca şi Irina Trocan

durata discuţiei: aproximativ 30 de minute

 

 

de Andra Petrescu

 

Jean Vigo a realizat, înainte de moartea sa în 1934, patru filme: două scurtmetraje, un mediu metraj și un lungmetraj, a cărui primă variantă publică a fost tăiată de producător (Gaumont) cu scopul de a o face accesibilă publicului larg. „Zero de conduite” (1933), un mediu-metraj personal despre copilăria băieţilor dintr-un internat, a fost considerat indecent, instigator la rebeliune, şi interzis pe ecrane până în 1945. Cu toate acestea, Gaumont i-a comandat lui Vigo un nou lungmetraj, „L’Atalante” (1934), al cărui subiect se învârte în jurul unui cuplu proaspăt căsătorit, ce trăieşte pe un mic vapor comercial. Scenariul şi actorii i-au fost impuşi regizorului, dar abordarea şi viziunea lui Vigo sunt la fel de personale.

„L’Atalante” (1934) e povestea lui Jean (Jean Dasté), căpitanul unui mic vapor comercial, şi a noii sale soţii, Juliette (Dita Parlo), a căror căsnicie e atent supravegheată – şi chiar protejată – de bătrânul excentric père Jules. Subiectul e o dramă conjugală simplă, dar farmecul său constă în ironia indulgentă a autorului faţă de naivitatea celor doi soţi. De fapt, micul lor vapor reprezintă lumea celor patru personaje – Juliette, Jean, Père Jules şi băiatul –, pe care aparatul de filmat o descoperă, aproape odată cu Juliette, şi cu acelaşi amestec de teamă şi fascinaţie. Relaţiile personajelor evoluează în spaţiul aglomerat al vasului, printre pisicile moşului, dulapurile pline de haine murdare sau spălate şi suveniruri culese de-a lungul timpul; mişcările fizice ale actorilor sunt coordonate de nevoia de a-şi face loc printre toate obiectele inutile adunate de-a lungul anilor. Firescul dialogurilor şi al reacţiilor lor contrastează cu locul haotic în care trăiesc. Vaporul e un spaţiu atemporal, viaţa acolo înseamnă libertate şi feerie.

Stilul lui Jean Vigo se caracterizează printr-un echilibrul între elemente suprarealiste, influenţate de Luis Bunuel, şi interesul personal pentru realitatea socială. Vigo, interesat de corpul uman, a pus accent pe chipurile actorilor, pe care le-a distorsionat prin unghiurile alese sau printr-o gestică şi mimică uşor caricaturală. A transfigurat realitatea prin unghiuri subiective ale acestor personaje, prin trucuri inspirate de Méliès, folosindu-se de aceste procedee pentru a satiriza societatea. În „À propos de Nice” (1931), Vigo pune în antiteză activitățile burgheze și lentoarea turiștilor cu viața locuitorilor Nisei. Camera se plimbă pe străzile Nisei, observând toate obiceiurile oamenilor, ca și când ar fi un oricare alt trecător, dar ridiculizând siluetele văzute prin filtrul propriei imaginații: o doamnă moțăind pe șezlong, sub razele soarelui, filmată în aceeași poziție, își schimbă hainele – printr-un truc de montaj – până când imaginea următoare o înfățișează goală; un bărbat stă la soare până când se înnegrește complet; fețele uriașe ale unor statui de bâlci sunt pictate în nuanțe stridente pentru deliciul publicului; însă imaginea gri a unui băiat cu pielea arsă (realmente, de data asta) se pierde în asfaltul granulat. În „Taris” (1931), un scurtmetraj care documentează participarea unui sportiv francez la un concurs de natație, a urmărit coregrafia înotătorului aflat sub apă, al cărui trup parcă se metamorfozează într-o specie de amfibian. Vigo a exploatat, în toate filmele sale, o coregrafie a corpului uman, prin care a dat personajelor carnalitate şi firesc.

Jean Vigo e unul dintre cei mai personali regizori ai anilor ’30. Camera lui arată, prin unghiuri subiective, lumea văzută de personajele sale, cu unele se identifică uneori – copiii din „Zero de conduite” sau cu Huget, cel care îi amuză cu mersul lui Charlot. Lumea, văzută prin ochii personajelor sale, e mereu un pic strâmbă, un pic excentrică şi poate chiar răsfăţată, plină de elemente absurde – camera lui Père Jules ascunde un loc ieşit din timpul sau spaţiul real – care creează atmosfera fabuloasă şi umorul filmelor lui Vigo. El a găsit, aşa cum am menţionat mai sus, un echilibru între realitate şi magie, între actualitatea fraţilor Lumiére şi trucajele lui Méliès, potrivit umorului său ironic. Jean Vigo a ilustrat realitatea pentru a crea o ambianţă ce contrastează puternic cu personajele sale. În „Zero de conduite”, adulţii, lipsiţi de orice simţ ludic, atacă spiritul pur copilăresc, iar în „L’Atalante” viaţa reală, cea de pe ţărm, ameninţă liniştea lumii celor doi soţi – aşa cum o cunosc ei.

 

 

Alte film prezentate în cadrul Cineclubului Film Menu:

Onna ga kaidan wo agaru toki (Japonia 1960, regie Mikio Naruse)

Frankenstein, SUA 1931, (regie James Whale)

Chronik der Anna Magdalena Bach (Germania de Vest – Italia 1968, regie Jean-Marie Straub și Danièle Huillet)

Angel, SUA 1937 (regie Ernst Lubitsch)

Sciuscia (Italia 1946, regie Vittorio De Sica)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s