Vincere (Victorie)
Italia-Franța 2009
regia Marco Bellocchio
scenariu Marco Bellocchio, Daniela Ceselli
imagine Daniele Cipri
montaj Francesca Calvelli
sunet Emanuela Di Giunta
costume Sergio Ballo
muzică Carlo Crivelli
cu Giovanna Mezzogiorno, Filippo Timi
de Irina Trocan
Probabil că nu știți cine a fost Ida Dalser, deși ar fi trebuit să rămȃnă ȋn istorie ca prima soție a lui Benito Mussolini și primul său susținător. Dacă nu l-ar fi ajutat ea, Mussolini s-ar fi făcut auzit mai tȃrziu, și poate că nu ar fi avut aceeași carieră; dictatorul fascist avea toate motivele să ȋi recunoască meritele Idei Dalser, dar e improbabil să vă surprindă că n-a făcut-o. Probabil știți deja că Benito Mussolini n-a prea fost un tip recunoscător.
Ida Dalser (Giovanna Mezzogiorno) și-a folosit toată averea să-l finanțeze pe Mussolini ȋn primul său proiect, lansarea ziarului „Il Popolo d’Italia”; apoi, ȋn 1914, s-a căsătorit cu el și i-a născut un fiu. Ȋn viziunea lui Bellocchio, Ida Dalser a fost o femeie puternică ȋndrăgostită de un bărbat puternic, iar căsătoria lor părea o alianță ȋntre doi parteneri compatibili, numai că Mussolini a avut nevoie de o altfel de soție pentru imaginea sa, așa că a ordonat ștergerea tuturor urmelor primei căsătorii. Ida nu s-a resemnat să fie dată la o parte, dar, ȋn situația ei, tăria de caracter n-a fost tocmai o calitate. Pentru că Mussolini n-a putut scăpa altfel de revendicările ei, Dalser a fost ȋnchisă ȋntr-un azil de boli mintale, unde a rămas internată timp de unsprezece ani, pȃnă la moartea ei. Marco Bellocchio prezintă episodul fără să sentimentalizeze: internarea ei a fost o nedreptate atroce, dar Ida Dalser n-a fost o victimă perfect inocentă; nu vorbim, totuși, despre o femeie oarecare, abandonată de un bărbat ca oricare altul, ci despre femeia care l-a sprijinit pe Mussolini. E ceva bolnăvicios ȋn obsesia ei de a fi ținută minte, ceva care ține mai mult de setea de putere decȃt de o dezamăgire ȋn dragoste sau de drama unei mame care ȋși dorește un nume sonor pentru fiul ei.
„Vincere” adoptă forma unui film biografic – conține, cu puține excepții, numai secvențe care o implică pe Ida Dalser-, dar nu se limitează la relatarea suferințelor protagonistei. Fascinația ei pentru dictator dezvăluie multe despre puterea lui asupra maselor. Mussolini a știut să speculeze nevoia italienilor de a crede ȋntr-o figură impunătoare, tendința lor de a prefera o imagine și un set de promisiuni unui raționament. Tocmai de aceea, cinematografia a fost cel mai eficient mediu pentru propaganda fascistă și i-a asociat dictatorului o aură legendară pe care presa (un mediu mai potrivit pentru claritare decȃt pentru mister) nu i-ar fi permis-o – Mussolini a fost mai degrabă un actor decȃt un comunicator. Marco Bellocchio găsește o soluție estetică excelentă pentru a pune ȋn evidență natura atașamentului Idei (și, implicit, natura influenței Ducelui): de la jumătatea filmului, Mussolini (interpretat pȃnă atunci de Filippo Timi) nu mai apare ȋn persoană, evoluția lui e recompusă exclusiv prin materiale de arhivă. Ida ȋl mai vede doar ȋn imaginile proiectate pe un ecran de cinema, dar despărțirea de el nu o vindecă, ci, dimpotrivă – i se pare și mai fascinant ȋn noua ipostază, ȋși dorește și mai mult să fie asociată cu el. Ajuns la maturitate, fiul lui (interpretat tot de Filippo Timi) ȋl disprețuiește, dar ȋși distrează prietenii imitȃnd discursurile tatălui său. Mussolini nu-i recunoaște, dar, de fapt, tocmai legătura cu el ȋi definește.
S-ar putea ca stilul filmului să vi se pară sufocant. Narațiunea se constituie dintr-o serie de momente paroxistice (din viața personală a Idei și din viața politică a Italiei) care se desfășoară pe parcursul a trei decenii și nu sunt prezentate cronologic, iar salturile temporale sunt adesea derutante. Cadrele lungi, compuse atent și montate rapid sunt amestecate cu imagini de arhivă și inserturi din cinematografia vremii; muzica stridentă a lui Carlo Crivelli e prezentă pe o porțiune considerabilă din coloana sonoră. Practic, Marco Bellocchio ȋși transformă filmul ȋn spectacolul disperării unei femei și ȋmpiedică spectatorii filmului să-l analizeze detașat. Numai că subiectul impune o asemenea prezentare: e destul de evident că o enumerare seacă a acțiunilor lui Mussolini -care n-aveau o motivație mai profundă decȃt setea de putere – n-ar ajunge nicăieri. Rolul lui Mussolini ȋn istorie poate fi explicat numai prin influența lui toxică, și un film despre influența lui nu poate fi decȃt hipnotic. Prin „Vincere”, Marco Bellocchio ȋși propune să reconstituie ȋn toată amploarea ei o legendă care cedează sub propria-i greutate.
(articol publicat în Film Menu #6/ iunie 2010)
Alte review-uri Film Menu:
O estranho caso de Angelica (Portugalia, Franţa, Brazilia, Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)
Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)
La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)
Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)
36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)
FILM MENU 