Ousmane Sembene

[Profil] : Ousmane Sembène

Ousmane Sembène – „Africa is a bitch!”

 

de Cristina Bîlea

 

„Africa is a bitch!”, spune Mercenaire în „Moolaadé” (2004), ultimul film al lui Ousmane Sembène, iar regizorul dă din cap aprobator: „Poate că sunt eu cel care vorbește”, recunoaște el într-un interviu. O mustrare cam dură din partea celui supranumit în mod obsesiv „părintele cinemaului african”, dar totodată ușor de înțeles din partea unui om care și-a dedicat viața trezirii conștiinței acestui animal gigantic și îndărătnic care este Africa.

Ousmane Sembène se naște în 1923 în Senegal, într-o familie de pescari. La 13-14 ani intră într-un conflict cu un profesor și abandonează școala. Se mută apoi la Dakar, unde va câștiga bani muncind ca zidar sau ca mecanic. În timpul liber citește și merge la cinema, furișându-se adesea în sală fără să plătească. Se înrolează în armata Franței, pentru care va lupta în al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului, se întoarce în Senegal și începe lupta pentru drepturile muncitorilor, alăturându-se mai multor grupuri sindicale și participând la greva istorică a muncitorilor căilor ferate de pe ruta Dakar-Niger, care se întinde din octombrie 1947 până în martie 1948. Apoi pleacă în Franța, unde lucrează ca docher în portul Marsilia, se înscrie în Partidul Comunist Francez și în 1956 publică primul său roman, „Le docker noir („Docherul negru”). Romanul are suficient succes încât să îi ofere lui Sembène suportul financiar pentru a continua să scrie. Anii următori sunt dedicați romanelor „O pays, mon beau peuple!” („O, țară, poporul meu frumos!”, 1957) și „Le Bouts de Bois de Dieu” („Capetele de lemn ale lui Dumnezeu”, 1960). Cărțile sale sunt inspirate în mare parte din experiențe personale și explorează teme sociale și politice, strâns legate de problemele cu care se confruntă popoarele africane: discriminare, colonialism. Sembène își dorea ca această imagine reflectată a Africii să gâdile conștiințele și să incite la schimbare. Numai că Africa era în majoritate analfabetă, numai 20% din populație putea citi, iar dintre aceștia o mare parte o constituia burghezia, care nu era tocmai bine dispusă de atacurile permanente care răzbăteau dintre paginile lui Sembène. Cărțile lui erau rareori citite în Africa și atingeau foarte puțini oameni, în schimb erau foarte agreate în țările comuniste din Asia, unde era invitat adeseori.

Căutând o cale de a mișca masele, Sembène realizează că cinemaul este cea mai potrivită soluție pentru a pătrunde în cultura preponderent orală a Africii: „Dacă este ceva ce nu poți lua unui african, aceasta este amintirea a ceea ce a văzut. În Africa, și în special în Senegal, chiar și un orb va plăti un loc în plus la cinema unui tânăr care să îi povestească ceea ce se întâmplă pe ecran.” (Ousmane Sembène, intervievat de Gerald Peary și Patrick McGilligan, 1972)

Sembène solicită burse de studiu mai multor școli de film și primește un răspuns favorabil doar de la Moscova. Rămâne în URSS timp de un an, studiind filmul la Școala de Cinema „Maxim Gorki”. El recunoaște că a frecventat doar cursurile practice, nefiind interesat de teorie, dar nelipsind de la nicio zi de filmare, chiar și pe viscolul greu de suportat pentru un african. Întors acasă, cineastul începe să lucreze la primele sale filme, fără să neglijeze nici vocația sa de scriitor. Multe dintre poveștile care îi vor atrage atenția se vor concretiza atât pe hârtie, cât și în pe peliculă, uneori purtând același titlu („La noire de…”, „Mandabi”, „Xala”).

Filmele lui Sembène se adresează exclusiv publicului african, el însuși afirmând în repetate rânduri că: „Africa este audiența, celelalte sunt piețe de distribuție”. Ironia face că, la fel cum s-a întâmplat cu romanele sale, unele dintre filme ajung cu greu la țintă, fiind cenzurate sau întârziindu-se distribuția lor în cinematografele din Africa.

Originalitatea operei sale ține în special de crearea un cinema specific african, refuzând modelele narative consacrate europene sau americane. Ousmane Sembène își structurează discursul cinematografic inspirându-se din modul de a povesti al grioților (muzicieni ambulanți din Africa de Vest care istorisesc întâmplări și legende ale triburilor), facilitând astfel receptarea mesajelor de către publicul indigen. Filmele au un tempo neobișnuit, foarte lent, ideile se repetă până la epuizarea spectatorului neinițiat, iar finalul este foarte abrupt. „În zilele noastre, nu mai există povestitori tradiționali și cred că cineaștii îi pot înlocui. Cineastul este cel care îi privește pe cei din jur, meditează la situațiile pe care le observă și le redă poporului. Adesea, muncitorul sau țăranul nu au timp să analizeze detaliile vieții lor.” spune Sembène, fără să insinueze că cinema vérité-ul ar fi o soluție în acest sens. De fapt, el se poziționează împotriva oricărei forme de cinema direct, căruia nu îi dă nicio speranță de viață, considerând că este doar un gen pentru distracția cinefililor suprasaturați de narațiune, ce urmăresc „masturbarea adevărului”.

Voi părăsi acum firul cronologic pentru că opera cinematografică a lui Sembène nu evoluează într-o ordine logică: el pendulează de la o temă la alta sau de la o tehnică la alta pentru a le relua câteva filme mai târziu.

 

 

Filme la persoana întâi

 

 

„Borom Sarret” (1963) este primul scurtmetraj de ficțiune al lui Sembène, iar „La noire de…” („Negresa din…”, 1966) primul lungmeraj. Cele două filme au în comun folosirea voice over-ului, o tehnică ușor prăfuită în zilele noastre, dar care la Ousmane Sembène are o prospețime neobișnuită, emoționantă. Probabil că aici se pune în valoare talentul literar al cineastului, care reușește să construiască pentru personajele sale monologuri interioare foarte bine temperate, care se țin perfect în echilibru pe granița fină dintre banal și declamativ. În ambele cazuri, personajele sunt extrem de tăcute, nu vorbesc aproape deloc, iar gândurile lor curg ușor, ca o respirație.

„Borom Sarret” este povestea unui căruțaș-taximetrist din Dakar, care își câștigă existența zilnică străbătând străzile orașului și transportând persoane, mărfuri și tot ce este necesar. Un client îmbrăcat la costum îi cere să îl transporte în partea orașului în care îi este interzis să pătrundă cu șareta și el se lasă convins. La scurt timp după ce ajunge în cartierul bogat, este oprit de un polițist. Clientul său dispare într-o mașină fără să îi plătească cursa, iar polițistul îi confiscă șareta. Căruțașul se întoarce acasă doar cu calul slăbănog, mai sărac chiar decât plecase de dimineață. În ciuda monologului interior, filmul aduce mult cu un documentar, aventura căruțașului fiind totodată un pretext pentru a înregistra realitățile sociale ale Dakarului: oamenii care nu își găsesc un loc de muncă, piețele supraaglomerate, linia clară de demarcație între cartierele bogate și cele sărace.

„La noire de…” este Diouana, o tânără senegaleză adusă în Franța de patronii ei pentru a lucra ca doică pe perioada vacanței. Călătoria pe care Diouana o aștepta cu sufletul la gură nu este deloc o experiență înălțătoare, ci o alunecare într-o formă de sclavie. Patronii o umilesc cu tot felul de corvezi casnice la care ea nu se angajase si se folosesc de exotismul ei pentru a-și impresiona prietenii. Simțindu-se prinsă în cușcă, într-o țară în care nu cunoaște pe nimeni și fără posibilitatea de a cere ajutor, necunoscând foarte bine limba și neștiind să scrie sau să citească, Diouana se sinucide. Finalul este unul dintre cele mai puternice din toată creația lui Sembène: patronul Diouanei se întoarce în cartierul fetei pentru a-i preda mamei valiza cu lucrurile personale ale fiicei sale, împreună cu o mască africană pe care Diouana le-a făcut-o cadou și care a constituit singura legătură a ei cu spațiul african pe perioada petrecută în Franța. Un băiețel, fratele Diouanei, își pune masca pe față și îl urmărește pe patronul francez până când acesta depășește limitele cartierului. O face încet, fără vreun scop anume, dar gestul său promite să îi bântuie somnul francezului, care începe să conștientizeze răul pe care l-a făcut. „La noire de…” reprezintă o denunțare a neocolonialismului și îi aduce lui Sembène premiul „Jean Vigo” la ediția din 1966 a Festivalului de Film de la Cartagina.

 

 

Filme antiburgheze

 

 

Cineastul african identifică burghezia ca fiind unul din obstacolele principale în dezvoltarea Africii. Această burghezie „de tranziție”, alcătuită în special din intelectuali și administrație, își folosește cunoașterea și poziția pentru a subjuga oamenii de jos și a-și spori averea. Ei copiază modelul european fără a avea în spate cultura necesară, ajungând la situații ridicole, cum ar fi adresarea în limba franceză către țăranii care nu înțeleg limba.

Asemănat adeseori cu „Hoții de biciclete”, al lui Vittorio De Sica, dar aș adăuga că nu e foarte departe nici de umorul lui Caragiale, „Mandabi” („Mandatul”, 1968) relatează povestea unui om simplu, needucat, Ibrahim, care își pierde speranța în confruntarea fără sfârșit cu birocrația și ajunge la disperare atunci când este jefuit de generația tânără, crescută într-o lume fără valori. Ibrahim exclamă: „Decența a ajuns un păcat în țara asta!” și filmul se termină cu o serie de flashback-uri ale bărbatului aflat în pragul nebuniei. Sembène filmează în dialectul Wolof și folosește actori neprofesioniști, considerând că numai aceștia pot juca cu adevărat rolul unor oameni fără slujbă. Cu acest film, el își atinge pe deplin scopul de a mișca ceva în societatea africană: după vizionarea lui, oamenii încep să protesteze la piață și la poștă atunci când li se fac nedreptăți. Filmul a devenit atât de important, încât a intrat în limbajul comun: „Nu încerca cu mine trucurile din Mandabi!” li se spunea lucrătorilor de la poștă.

 

 

Filme de război

 

 

Atât „Emitaï” („Zeul tunetului”, 1971) cât și „Camp de Thiaroye” („Tabăra de la Thiaroye”, 1988) sunt plasate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și explorează înrolarea „voluntară” a tinerilor senegalezi în armata franceză și lupta într-un război care nu este al lor și care nu le aduce niciun beneficiu.

În „Emitaï”, armata franceză obligă tinerii unui trib senegalez, Diola, să se înroleze. La scurt timp se întorc să confiște recolta de orez a satului. Femeile ascund orezul și pornesc astfel războiul cu soldații francezi. Filmul pornește de la o poveste reală care o avea ca eroină pe An Sitoe, o femeie senegaleză, dar Sembène preferă să estompeze caracterul protagonistei și să spună povestea rezistenței unei comunități. Povestea se desfășoară lent, ajutând audiența să se familiarizeze cu ritualurile și limbajul Diola și, în același timp, comentând lentoarea cu care se iau deciziile într-o societate în care trebuie cerută permisiunea zeilor la fiecare pas. Este un război inegal, al armelor de foc împotriva fetișurilor.

„Camp de Thiaroye” se oprește asupra sfârșitului războiului și întoarcerii acasă a soldaților senegalezi. În loc să fie plătiți și trimiși înapoi la familiile lor, acești sunt ținuți prizonieri într-o închisoare aproape de Dakar. Atunci când se răzvrătesc împotriva propunerii armatei franceze de a le plăti doar jumătate din salariile promise, sunt masacrați fără milă. Muzica joacă în acest film un rol mai important decât în toate filmele precedente ale lui Sembène. Trompeta guvernează coloana sonoră, în jurul ei organizându-se activitățile zilnice ale soldaților.

Sembène încearcă de mai multe ori să-și proiecteze filmul în Franța, dar este refuzat pe motiv că se ține doliu pentru aniversarea morții lui Charles De Gaulle. „De Gaulle moare în fiecare zi pentru filmul meu”, glumește Sembène.

 

 

Filme antireligioase

 

 

Ousmane Sembène se declară ateu și afirmă: „Omul este Dumnezeu pentru mine”. Ceea ce cineastul impută credințelor de orice fel este faptul că îi face pasivi pe credincioși. Aceștia renunță să mai acționeze, așteptând dreptatea divină.

Într-unul din cele mai apreciate filme ale sale, „Ceddo” (1977), Sembène distorsionează istoria în beneficiul simbolisticii, comasând câteva ere într-o singură anecdotă. Plasat într-un loc și un timp neprecizat, în „Ceddo” se relatează pătrunderea islamului și a creștinismului într-un trib african. Cei care nu doresc să fie convertiți la islam (ceddo – cei ce conservă tradiția, cei ce refuză) se aliază și o răpesc pe prințesa Dior, fiica regelui.

„Ceddo” este un film demagogic, cu un ritm foarte lent de desfășurare a acțiunii. I se reproșează adesea că se aseamănă cu o piesă de teatru filmată, dar Sembène susține că așa se desfășura viața publică înainte de instaurarea islamului – oamenii se adresau regelui în prezența acestuia, vorbeau cu el printr-un intermediar și elaborau discursuri lungi, argumentative. Personajele iau pe rând cuvântul și își susțin poziția. Filmul este, de fapt, o confruntare  între tradiția africană și ideologia islamică, care se încheie cu moartea regelui si a câtorva viteji care încearcă să o salveze pe prințesă. „Ceddo” sunt convertiți și primesc nume islamice. Prințesa, pasivă și tăcută până la sfârșit, îl ucide cu sânge rece pe Imam, răzbunându-și tatăl și restabilind într-o oarecare măsura dreptatea. Acesta este unul dintre puținele filme în care Sembène îi permite în final unui personaj să facă un gest atât de categoric, el preferând să lase deznodământul ușor suspendat, acumulând astfel multă tensiune în public, pentru ca acesta, impulsionat, să simtă nevoia de a acționa în viața reală.

„Guelwaar” (1993) ridică încă o dată problema religiei, dar de data aceasta ca pretext pentru a sugera o rană mai adâncă a societății africane. Atunci când Guelwaar moare, iar corpul lui dispare de la morgă, fiul său pleacă în căutarea cadavrului. Descoperă curând că acesta a fost înmormântat din greșeală de o familie de musulmani, care nu vor în niciun chip să își recunoască greșeala și să profaneze mormântul celui care susțin că este ruda lor. De aici, începe un conflict extins între creștini și musulmani, cu poliția și administrația pe post de mediatori și uneori catalizatori. Frumusețea construcției filmului constă în conflictul secundar care conturează subtil, dar care este mult mai important. De ce a murit Guelwaar? Sau mai curând cine l-a omorât pe Guelwaar? Adunând frânturi de informație presărate de-a lungul filmului, culminând cu marele discurs al lui Guelwaar, prezentat prin flashback, se poate schița portretul lui Guelwaar: un luptător ideologic, care susține că nu se poate construi o societate din cerșit, că Africa trebuie să lupte cu condițiile geografice dure și să-și câștige singură pâinea, nu să aștepte ajutoare din afară. Guelwaar denunță totodată conducerea politică care așteaptă și ea mila străinilor, prezentând-o ca fiind rezultatul eforturilor ei de a-și hrăni poporul.

Finalul prezintă convoiul funerar, întorcându-se de la cimitirul musulman cu corpul lui Guelwaar și vandalizând o mașină cu ajutoare întâlnită pe drum. Poate că Guelwaar nu a murit în zadar.

 

 

„Africa is a woman!”

 

 

… afirmă categoric Ousmane Sembène într-un interviu. Africa este matriarhală, femeile sunt educate să fie umile și supuse, dar de fapt ele doar creează iluzia că bărbații sunt la putere. Femeile africane sunt mai libere decât cele europene, spune Sembène, adăugând că, dacă ar fi femeie, nu s-ar căsători niciodată cu un bărbat african: „Femeile africane ar trebui să se mărite cu bărbați adevărați, nu cu bărbați cu deficiențe mentale!” (intervievat de Firrine Ni Chreachain, 1992)

Admirația lui Ousmane Sembène pentru femei se face simțită în toate filmele sale, în delicatețea și atenția cu care își construiește personajele. Femeile lui sunt mândre (de la prințesa Dior în „Ceddo”, până la cerșetoarea cu rol episodic din „Faat Kiné”), sunt elegante și au o putere de sorginte miraculoasă. Sembène pare să fie fascinat de ele și să nu le înțeleagă întru totul. Ultimele două filme ale sale, „Faat Kiné” și „Moolaadé” sunt dedicate femeilor și micilor lor victorii, care au schimbat cursul istoriei Africii.

Faat Kiné deține o benzinărie profitabilă în Dakar și își crește singură cei doi copii adolescenți. Kiné a rămas însărcinată prima dată când încă mai era la școală, dar iubitul ei, profesor la același liceu, nu a vrut să recunoască copilul. Kiné supraviețuiește furiei crunte a tatălui său, care vrea să o ardă de vie pentru că l-a dezonorat. Câțiva ani mai târziu, cunoaște un alt bărbat care o dezamăgește, părăsind-o în ultimele luni de sarcină. Acum, copiii au crescut și au luat BAC-ul, iar Kiné le organizează o petrecere de absolvire. Ambii tați ai copiilor vin la petrecere, cerându-și drepturile.

Filmul este senin și ușor de vizionat. Sembène face o incursiune în viața femeilor emancipate din Dakar, urmărind discuțiilor lor despre afaceri, căsătorie și sex. Generația lui Kiné face tranziția de la tradiție la modernitate. Iar copiii ei, refuzând să își asculte orbește tații care apar ca prin minune când ei au crescut deja, pun la îndoială validitatea tradiției într-o lume în care respectul în familie se câștigă, nu se moștenește.

„Moolaadé” încheie filmografia lui Ousmane Sembène și câștigă în 2004 „Un Certain regard” la Cannes, fiind probabil cel mai european dintre filmele lui. Filmul este o coproducție a mai multor țări africane printre care Senegal, Burkina Faso, Camerun, Maroc, Tunisia și prezintă o Africă foarte viu colorată și veselă, în ciuda violenței subiectului ales: tradiția mutilării genitale a fetițelor. Mutilarea genitală (purificarea) este un obicei foarte vechi care s-a păstrat în special în Africa, dar și în unele țări arabe, deși nu se știe cu precizie scopul unei astfel de practici. În urma procedurii, un procent important dintre fetițe mor din cauza infectării rănii. Personajul principal din „Moolaadé”, Colle, se opune purificării fetei ei și adăpostește de asemenea alte patru fetițe, care fug în ziua ritualului. Colle rezistă cu stoicism presiunilor soțului, comunității și chiar flagelării și reușește într-un final să le câștige de partea ei și pe celelalte mame, împreună punând capăt acestui obicei barbar.

„Faat Kiné” și „Moolaadé” sunt primele două filme dintr-o trilogie pe care Sembène intenționa să o dedice eroilor vieții cotidiene: „Vor să ne convingă că „vegetăm”. Dar această luptă ascunsă a poporului, la fel cu cea a altor popoare, este ceea ce numesc eu eroism. Aceștia sunt eroii cărora nicio țară nu le oferă medalii…” (interviu de Samba Gadjigo, 2004). Ousmane Sembène se stinge înainte de a reuși să arunce o ultimă săgeată către guvernanți prin ultimul proiect al trilogiei, „The Brotherhood of Rats” („Frăţia Şobolanilor”).

 

(articol publicat în Film Menu #12 / octombrie 2011)

 

Alte profiluri Film Menu:

Chantal Akerman

Raymond Depardon

Jia Zhangke

Claire Denis 

David Perlov

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s