rhetta-final4

[Rhetta Marx vede filme din tabelul Film Menu] : The Tree of Life

Ceva mai tinerică decât Manoel de Oliveira, ceva mai violentă decât sălbaticii lui Sam Peckinpah, ceva mai răutăcioasă decât Lars von Trier și înzestrată cu ceva mai puțină răbdare decât un sugar înfometat (necesar de știut înainte de a-i recomanda vreun film a cărui lungime depășește 2 h 30 min sau, doamne ferește!, vreun film românesc), Rhetta Marx e, în primul rând, o doamnă stimabilă. Alături de muzica bună, fotbalul, pisicile și armele, Rhettei îi plac, iată, filmele – cu cât mai violente, cu atât mai bine. Nu degeaba a fost mai devreme pomenit Peckinpah, el ocupând un loc special în preferințele dumneaei; ar mai fi de adăugat tot ce înseamnă policier marca Jean-Pierre Melville – în special cele cu Alain Delon (pentru care, se vede limpede, a rămas cu o anumită slăbiciune după aventura pe care au avut-o) sau tot ce a făcut, face, va face sau va fi făcut vreodată Scorsese. Gusturile noastre nu coincid întotdeauna (sau, să zicem, de cele mai multe ori?), dar ne bazăm pe puterea ei de judecată (la vârsta ei este, totuși, o înțeleaptă) și, mai ales, pe umorul ei.

De obicei, pe Rhetta o găsiți pe Surorile Marx. Iar de-acum înainte, de două ori pe lună, vărsându-și răutățile și la noi pe blog.

***

 

Babelor,

 

Apariția noului film al lui Terrence Malick pe ecranele bucureștene a avut loc acum câteva luni în curtea din spatele MȚR-ului. Obișnuita îmbulzeală de nedescris, sute de oameni, în marea lor majoritate tineri cu fețele transfigurate, îngrămădiți pe niște bănci șubrede ca să vadă câștigătorul Palme D’Or-ului din acest an.

Însă pe cât de transfigurați erau bieții oameni la intrare, pe atât de desfigurați erau la ieșire. Pentru că filmul lui Malick (nu tocmai scurt: 139 de minute) este un exercițiu în plicticoșenie, pretențiozitate și, pe alocuri, pură prostie.

La prima vedere (și, pentru nebunii care decid să îl revadă, probabil și la a doua), „Tree of Life” este un film care ar putea să fi fost făcut de un băiat din Sfântu Gheorghe (Covasna), fiul unui profesor de liceu (română/filozofie) și al farmacistei din localitate (totodată conducătoarea cenaclului literar „Somnoroase Păsărele”), venit la București ca să studieze regia de film la particular; îndrăgostindu-se de o fată din Buzău, studentă la actorie (tot la particular), tânărul pune cap la cap cele mai clișeistice povești pe care și le poate imagina cineva, strânge (din cerșit) un buget gigantic și purcede la treabă. Cu singurul scop de a o impresiona pe fată cu această tâmpenie gigantică, care însă lui i se pare nouă și senzațională. Bineînțeles că încercarea lui reușește, el și fata se căsătoresc, fac trei copii și duc o viață absolut lipsită de farmec, distracție și pasiune până când se sting fericiți din viață la venerabilele vârste de 99 de ani (el) și 102 (ea), într-un teribil accident de avion.

Povestea din „Tree of Life”, atât cât se înțelege, ar fi următoarea: anii ’50-’60, o familie compusă dintr-o mamă hipioată, un tată autoritar și trei băieți in mare parte identici, duce o viață paradisiacă: copiii și mama se hârjonesc nonstop pe o pajiște, în timp ce tatăl, inginer, face ce face un inginer, adică probabil ceva cu mașinării. Nu știm, nu ni se arată. Ni se arată în schimb cum s-a format planeta noastră, ceva cu microorganisme, macroorganisme, dinozauri…

Da, am zis „dinozauri”. La un moment dat, filmul se întrerupe și vedem un fel de documentar a la BBC (minus vocea din off a povestitorului), cu animale, meteoriți și alte trăznăi.

Apoi filmul continuă, unul dintre copii încearcă o rebeliune împotriva tatălui, altul se îmbolnăvește și moare, blablablablabla, familia se mută din casa mare și frumoasă, planeta este distrusă…

Da, am zis „planeta este distrusă”, dar nici o grijă, este doar un flash-forward cu 6 milioane de ani. Nu vă panicați.

După care fostul copil rebel, Jack, acum ajuns la maturitate și jucat de Sean Penn (care a afirmat după ce filmul a luat premiul de la Cannes că habar nu a avut ce joacă, pentru că nu a primit nici o indicație de la Malick – ceea ce se vede), are o viziune în care este pe o plajă pe care mai sunt părinții și frații săi și toți sunt fericiți și se iubesc și poate că Malick vrea să ne spună că așa arată paradisul și noi toți vom fi reuniți după moarte.

În fine. Dracu’ știe. Filmul este oribil, oribil, oribil – plângăreț și încărcat de simboluri puerile și penibile. N-are nici un sens că a luat Cannes-ul , precum, de fapt, n-are sens nici măcar că a fost selectat – sau că există. Pe scurt și pe înțelesul tuturor: „Tree of Life” e o labă transcedentală și ezoterică de doi bani.

 

Review-ul filmului publicat în Film Menu #12 îl găsiţi aici:

The Tree of Life (SUA 2011, regie Terrence Malick)

 

Alte review-uri scrise de Rhetta Marx pentru Film Menu:

O caso estranho de Angelica („Cazul straniu al Angelicăi”, Portugalia – Franţa – Brazilia – Spania 2010, regie Manoel de Oliveira)

Public Speaking (SUA 2010, regie Martin Scorsese)

Ok-hui-ui yeonghwa („Filmul lui Oki”, Coreea de Sud 2010, regie Hong Sang-soo)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s