Vlad Niculescu
Vlad Niculescu este director general al Librăriei Anthony Frost din Bucureşti.
1. O scenă de film care te face să plângi.
Mărturisesc – n-am mai plâns de ceva vreme. Asta nu înseamnă că nu am în urmă o bună istorie a lacrimilor uitate prin săli de cinema. Ea poate începe cu ” The Kid”, al lui Chaplin, continua cu „Doamna cu catelul” (Heifitz ) si multe altele. L-am revăzut de curând însă pe Massimo Trosi în „Il Postino” şi tot ce face acolo mă emoţionează încă, mai întâi urmărindu-l tăcând numai, privind ori făcând un simplu gest cu mâna, iar în final auzindu-i doar vocea pe caseta înregistrată pentru Don Pablo.
2. Un film pe care îl deteşti.
Am văzut multe filme jalnice, recunosc, dar n-am ajuns să detest unul.
3. Un loc pe care l-ai văzut într-un film şi pe care ai vrut ulterior să îl vizitezi.
Marienbad.
4. Cea mai pasională experienţă cinematografică pe care ai avut-o.
(Cred că) Aş putea povesti două. Habar n-am nici acum care-i „cea mai pasională”. În prima e vorba de-un copil. În cea de-a doua…a crescut.
Intru în Cinema Bucegi pentru spectacolul de la ora cinci ţinând-o de mână pe mama mea – plătim la casă biletele, (2,50 lei/buc) păşim în sală şi descoperim că nu mai avem unde să ne aşezăm. Am bătut-o la cap o săptămână întreagă să mergem la filmul ăsta…până la urmă, mi-a făcut pe plac şi-acum parcă mi-e teamă să nu se supere pe mine. Nici măcar n-avem unde să stăm. Urcăm la balcon. Nici un loc liber. Coborâm din nou la parter şi stăm în picioare sprijiniţi de un perete. Ne găsim cu greu un mic spaţiu de unde, printre oamenii din faţa noastră, să putem vedea bucăţi ale ecranului. Aud respiraţia vecinilor. N-am mai simţit niciodată până acum o sală vibrând aşa – în aşteptare. Deodată începe genericul şi toată lumea izbucneşte într-un fel de cor, cântând melodia care se aude puternic din boxe: „Tigrul Malaeziei” – Sandokaaaan, Sandokaaan….chipul lui Kabir Bedhi apare pe întreg ecranul smulgând icnete şi oftaturi. În primele rânduri, spectatorii se dezlănţuie, sparg braţele de lemn ale scaunelor şi le agită ca pe nişte arme. La balcon se dansează.
Cinematograful Bucegi a fost demolat în 1980 şi în locul lui e un bloc acum. La parterul blocului s-a deschis o sală de jocuri/agenţie de pariuri hipice.
Reuşesc în fine să intru în sala de cinema a Institutului Francez. Am trecut de îmbulzeala de la intrare, sunt împreuna cu o prietenă, am ajuns târziu şi nu mai prindem locuri. Stăm în picioare, înghesuiţi printre necunoscuţi, trupurile ni se ating, e foarte cald, simt o picătura de transpiraţie alunecându-mi pe gât către piept, în sfârşit lumina se stinge şi mă aflu în Honk Kong, toate chipurile vecinilor îmi par cunoscute, am păşit parcă de mii de ori pe holurile astea strâmte, e seară, urc către camera mea şi-mi şterg un umăr al hainei de perete vrând să-i fac loc. N-am mai întâlnit-o, e prima oară când ne privim şi totuşi numai un perete mă desparte de familia de alături, mă întind în pat, aud aproape tot, încerc să citesc ceva…aud parcă vocea lui Nat King Cole cântând „Qui Sas, Qui Sas, Qui Sas'”. E cald, foarte cald. Ies să iau aer, mă trezesc în Ioanid.
5. O secvenţă pe care o iubeşti, povestită în câteva rânduri.
Un platou de filmare. Se rostesc iar şi iar instrucţiunile pentru actori şi apoi pentru figuranţi. Toţi par teribil de plictisiţi. Scena: o tânără intră într-un restaurant şi prin norii de fum îşi caută din priviri iubitul. Din acest moment, acţiunea se mută la una dintre mesele restaurantului unde se găsesc doi bărbaţi în jur de 60-70 de ani. Figuranţi. Discuţia dintre ei porneşte de la una mimată, trece apoi printr-un şir de banalităţi şi ajunge în final la a ne dezvălui că prima lor întâlnire a avut loc de fapt cu mulţi ani în urmă într-o ipostază tragică: victimă-torţionar. ( Ion Vâlcu şi Geo Barton în „Patru palme” – „Secvente”, 1980, regia Alexandru Tatos )
6. Cea mai lungă vizionare din viaţa ta. Cât a durat. Ce filme ai văzut atunci.
S-a petrecut în casa unui prieten pe la mijlocul anilor ’80 – în era videocasetofoanelor – a început seara pe la şase cu „Cross of Iron” (1977, regie Sam Peckinpah) şi s-a încheiat a doua zi pe la prânz cu „Naşul” I & II. Nu-mi aduc aminte ce-a mai fost între, dar erau în mare parte dintre cele despre care vorbeam când am răspuns întrebării nr.2.
7. Autorul de cinema pe care l-ai alege să îţi consemneze viaţa.
Almodovar.
8. Un film pe care crezi că nu l-ai înţeles.
Sunt sigur că nu l-am înţeles. Un film cu un tip care cânta la saxofon şi avea un WC din care ţâşnea sânge. Aveam 8 ani şi l-am văzut la Cinema Viitorul, împreună cu sora mea. Ea avea atunci aproape 18 ani. Filmul era „Conversaţia” („The Conversation”, 1974, regie Francis Ford Coppola) şi reprezintă începutul interesului meu pentru cinema.
9. Un film al cărui umor este pe gustul tău.
Sunt mulţi cei al căror umor mi-e drag. Printre ei, Stan şi Bran, fraţii Marx, Billy Wilder, Jacques Tati.
10. CD-ul preferat cu muzică de film.
E un CD pe care l-am făcut cu ani în urma pentru nu ştiu ce petrecere. Începe cu Arthur ‘Dooley’ Wilson şi se încheie cu Radiohead. Îl mai ascult din când în când în maşină.
11. O carte de film esenţială.
Aş pomeni două măcar: Arnheim – „Film als Kunst” („Filmul ca artă”) şi Bazin – „Qu’est-ce que le cinema ?” („Ce este cinematograful?”).
Alte oracole Film Menu completate până în prezent:
Andrei Gorzo
Mihai Chirilov
Ada Roseti
Radu Jude
Şerban Pavlu
FILM MENU 