Youssef Chahine

[Profil] : Youssef Chahine

Youssef Chahine: o apreciere

 

 

de Irina Bako

 

În pofida discriminării și a intoleranței cu care ne-a obișnuit media ultimilor 10 ani, o mulțime de oameni tineri și creativi din țări ca Egipt, Liban, Syria, Tunisia, Maroc sau chiar Palestina au insistat să rupă vălul de ignoranță de pe ochii lumii și aproape că au luat cu asalt circuitul cinematografic internațional. Multe dintre aceste filme vorbite în limba arabă sunt surprinzătoare, controversate și, pentru că și acest aspect contează, prezentate și premiate la festivaluri prestigioase din toată lumea.

Spre exemplu, cele două filme regizate de palestinieni cu cetățenie israeliană, „Ajami” (Israel 2009, regie Scandar Copti, Yaron Shani) și „Paradise Now” (Israel 2007, regie Hany Abu-Assad), filme ca „Stray Bullet” (Liban 2010, regie Georges Hachem), „Under the Bombs”, (Liban 2007, regie Philippe Aractingi), „A New Day In Old Sana’a”, (Yemen 2005, regie Bader Ben Hirsi), „Le Grand Voyage”, (Maroc 2004, regie Ismaël Ferroukhi) sau recentul câșigător al „Leopardului de aur” de la Locarno, „Beirut Hotel” (Liban 2011, regie Danielle Arbid) spun povești tragicomice, adesea bazate pe experiențe personale, despre marea lume arabă contemporană – o lume invadată de impulsivitate, teroare, conflicte politice și război, dar care încă dispune de acel caracter vivace, de regăsit doar printre acești oameni plini de viață, tandrețe și  inventivitate.

Trei sferturi din așa-zisele „filme arăbești” din ultimele două decade provin din Egipt. Dintre toate țările arabe, Egiptul a fost dintotdeauna cel mai prolific din punct de vedere cinematografic, probabil pentru că a fost mai deschis atât la conflicte, cât și la schimburi (economice, culturale) cu vecinii de peste Mediterană, (inițial datorită Canalului Suez, ulterior turismului în masă.) Nici influența americană din perioada anilor ’70 nu e de neglijat – Statele Unite au investit sume enorme în infrastructura militară a Egiptului, cerându-i la schimb o alianță aparent indisolubilă. Judecând după toți acești factori, am putea spune că Egiptul a dus-o tot timpul ceva mai bine decât țările vecine, și probabil și din acest motiv Youssef Chahine a reușit să regizeze peste 50 de filme de-a lungul carierei sale, un record în rândul cineaștilor semiți.

Youssef Chahine s-a născut în Alexandria, și aspectul este important de reținut, pentru că orașul acesta i-a influențat la modul cel mai profund opera cinematografică. La fel cum e New York-ul pentru Woody Allen sau cum a fost Roma pentru Fellini, cam așa s-a raportat și Chahine la Alexandria – ca la o metropolă plină de contraste, de prieteni și de probleme, orașul natal în care autorul și-a plasat, cumva nostalgic, majoritarea filmelor realizate după vârsta de 50 de ani. Întrebat fiind la un moment dat de către biograful lui, Ibrahim Fawal, despre publicul pentru care face filme, Chahine a răspuns: „Fac filme pentru mine, în primul rând. Apoi pentru familia mea. Apoi pentru Alexandria. Apoi pentru Egipt. Dacă lumea arabă le apreciază, ahlan wa sahlan (cu plăcere). Dacă le plac și publicului din străinătate, cu și mai multă plăcere.” Chiar și când era întrebat dacă e creștin sau musulman, Chahine răspundea că el e pur și simplu egiptean – acest devotament patriot se regăsește foarte des în oricare dintre filmele lui.

Filmele lui Chahine au fost adesea criticate atât de către concetățenii săi, cât și de publicul din Vest – primii pretindeau că sunt mult prea vagi și elitiste, cei din urmă le acuzau de a fi haotice și un pic prea parohiale. Dacă ar fi să analizăm cele două tipuri de acuze, cu siguranță am constata că și unii, și ceilalți au dreptate, însă acest lucru chiar nu contează, pentru că tocmai din acest motiv cinemaul lui Chahine este atât de remarcabil. Dar înainte să vă explic pe-ndelete de ce e așa, trebuie să vi-l conturez din câteva linii biografice pe Youssef Chahine.

Deși nu e extrem de relevant, cuvântul „chahine” este versiunea franceză a arăbescului shahin, care înseamnă atât șoim, cât și înțelepciune. Dacă ar fi să înșir niște cuvinte referitoare la personalitatea acestui regizor, ca într-un joc de asocieri, ele ar fi probabil: liberal, versatil, eclectic, bisexual, anti-imperialist, antifundamentalist, egoist, îndrăzneț, optimist, dedicat, prolific, cosmopolit, dar o să mă rezum la a vă spune că e mai bine să trageți singuri aceste concluzii despre el.

Gabriel Youssef Chahine s-a născut pe 25 ianuarie 1922 într-o familie de libanezi creștini, într-o Alexandria tolerantă și deschisă, în care evreii, creștinii și musulmanii conviețuiau în pace și bună-înțelegere. Datorită colonialismului local – ce-i drept, pe cale de dispariție – majoritatea tinerilor egipteni creșteau poligloți, cunoscând la fel de bine engleza (și adesea franceza) ca și araba nativă.

E fascinant de știut că din când în când, pe parcursul filmului său, „Alexandria… de ce?” („Iskandariyyah lîh”, 1979), Chahine povestește despre copilăria și adolescența petrecute în Alexandria, despre părinții și sora sa, despre fratele mai mare care a murit (imaginația infantilă spunându-i că aparent din vina lui), despre fascinația sa pentru musicalurile americane. E momentul final al celui de-al Doilea Război Mondial, e criză și foamete în toată lumea și totuși tânărul Youssef se duce la cinema și visează să danseze ca Gene Kelly.

Cu prețul unor sarcrificii semnificative, părinții decid să îl trimită la un colegiu britanic prestigios, unde Youssef devine pasionat de dans și de teatru și își distrează colegii și profesorii cu monologuri din Hamlet. Ulterior, tânărul Youssef face tot posibilul să plece la o universitate prestigioasă din Pasadena, unde studiază actoria, promițându-și că se va întoarce să joace în filme egiptene.

Odată întors, începe să se dedice regiei de film, și în scurt timp, al doilea film din cariera sa, finalizat la 24 de ani, „Fiul Nilului” („Ibn al-Nîl”, 1951) e selectat în Competiția Oficială de la Cannes. De-a lungul următoarelor 3 decade, Chahine reușește să lanseze circa un film pe an, majoritatea coproducții franceze, printre care și probabil cel mai frumos film al carierei sale, „Bâb al-Hadîd” („Gara din Cairo”, 1958). Chahine experimentează foarte mult cu genurile cinematografice, regizând musicaluri, comedii, filme istorice, autoportrete, drame neorealiste, thrillere și chiar și câteva documentare. Printre accidentele fericite din viața lui se numără și descoperirea lui Omar Shariff într-o cafenea din Cairo, pe care îl distribuie într-un rol de fermier revoltat împotriva sistemului feudal (încă prezent în 1954 în Egiptul rural) într-un film care se cheamă „Cerul Iadului” („Sirâ fii-l-hwâdî”).

„Jamila, algerianca” („Gamîlah”) din 1958 (o ecranizare după romanul avocatului Djamilei Bouhired, Jacques Vergès, scris concomitent cu eforturile ei pentru eliberarea Algeriei de sub ocupație franceză), este primul film care atinge subiecte politice controversate. Următorul este un documentar despre construcția barajului Aswan, „Oamenii şi Nilul”, („al-Nâs wa-l-Nîl”, 1972), filmarea căruia a fost amânată timp de 4 ani de către guvern și sponsorii săi sovietici, pentru că Chahine a refuzat să elogieze măreția proiectului, concentrându-se mai degrabă pe impactul negativ asupra vieților locuitorilor din jur. „Alegerea” („al-Ikhtiyâr”, 1971) este un krimi care documentează schisma națională care se produsese în Egipt cu puțin timp înaintea binecunoscutului conflict cu israelienii din peninsula Sinai.

„Sperietoarea de ciori” („al-Ousfour”, 1974), un alt film absolut superb, vine în completarea lui „al-Ikhtiyâr” („Alegerea”), arătând cu degetul corupția grosolană din sistemul politic (profund pro-sovietic) al vremii. Filmul a fost interzis o lungă perioadă, la fel cum a fost și prima parte a seriei sale autobiografice, „Alexandria… de ce?”, în care Chahine și-a propus să ilustreze două tipuri de povești romantice complet tabu pentru lumea islamică: cea dintre un soldat britanic și un tânăr pașa local și relația dintre un musulman comunist și o evreică.

Lista filmelor controversate se întrerupe pentru câțiva ani, (decizie luată ca urmare a unei operații pe cord deschis, în întâmpinarea unor ani sabatici pe care Chahine simțea că și-i datorează), însă în 1994 regizorul decide din nou să sfideze cenzura religioasă din Egipt. În „Emigrantul” („al-Moughâguir”), Omar Shariff joacă rolul unui profet musulman cu idei liberale, ceva absolut interzis in fundamentalismul islamic, în urma căruia Chahine e acuzat de idolatrie. Ca răspuns la această acuză, regizorul decide să îndulcească mânia publicului cu musicalul istoric „Destin”, („al-Massir”, 1997), care spune povestea filozofului medieval Averroes, un om care, la fel ca Chahine, a crezut în și a luptat pentru libertatea ideilor bune.

Cel din urmă film al său, „Haos” („Heya fawda”) din 2007 – co-regizat de Khaled Youssef – este o critică pertinentă adusă sistemului politic dictatorial din Egipt, anticipând foametea iminentă și chiar și revoluția de la începutul anului acesta. În timpul finalizării acestui film, Chahine a început să aibă probleme cu sănătatea, care au dus ulterior la un atac cerebral fatal în vara lui 2008. Ediția din 2009 a Festivalului Internațional de Film din Cairo i-a fost dedicată, iar printre omagiile primite de-a lungul vieții se mai numără și premiul Cannes pentru întreaga carieră.

„Toate proiectele mele sunt riscante și lupt ca un nebun”, spunea Chahine într-un interviu din 1997 pentru „The International Herald Tribune”. „Îmi petrec 80% din timp urmărind evenimente politice și 20% făcând film. Câștigurile din filme sunt și ele politice, fiecare ban pe care-l fac se duce înapoi în cinema, nu pot să-mi permit să mă opresc.” Într-un alt interviu pentru un ziar german, Chahine a declarat: „nu poți să fii un artist dacă nu cunoști contextul politic, social și economic, chiar la nivel internațional. Și trebuie să cunoști toate problemele poporului egiptean, dacă vrei să faci film în Egipt. Sau ești la curent cu modernul, sau habar n-ai ce faci. Din păcate, nu văd cum ar putea egiptenii să fie mai liberi în viitor, nici în cel apropiat, nici în cel îndepărtat.” Din păcate această predicție s-a dovedit a fi extrem de pertinentă, precum știm cu toții.

Cele trei filme pe care am ales să le comentez formează, după părerea mea, un triunghi în care se încadrează toate cele 3 teme care l-au interesat în mod special pe Chahine de-a lungul carierei sale: natura duală și imprevizibilă a personalității umane, revolta unor oameni integri împotriva sistemelor politice (evident, oprimante și corupte) și, nu în ultimul rând, investigarea propriului său trecut.

 

 

„Bâb Al-Hadîd” („Gara din Cairo”, 1953)

 

 

„Gara din Cairo”, (cu varianta de traducere „Poarta din oţel) este o poveste simplă – o crimă pasională în rândurile celor săraci și indezirabili – despre cum principiile moralității se schimbă total când un om nu-și poate asigura împlinirea celor mai elementare dorințe, pe de-o parte fiziologice, pe de alta legate de supraviețuire. Filmul începe ca o comedie lejeră, însă recunoaștem imediat clișee luate direct din Neorealismul italian, în paralel cu cadre hollywoodiene specifice filmului noir, care ne avertizează din când în când că s-ar putea să urmeze ceva îngrozitor. Gara din Cairo din anii ’50 e un loc murdar, plin de oameni care trăiesc niște vieți dezolante chiar în mijlocul ei – în trenuri, pe platforme, în depozitele de marfă. Călătorii din gară apar sporadic, într-o tranziție rapidă prin problemele de zi cu zi pe care trebuie să le confrunte marginalizații societății: comercianții de ziare, vânzătoarele ilegale de băuturi răcoritoare și hamalii obosiți, toți muncind împreună și din greu pentru strictul necesar vieții umane.

Filmul se petrece pe parcursul unei zile foarte lungi și fierbinți de vară, iar fanii logicii vor observa probabil că de multe ori apar secvențe care se suprapun haotic și complet anti-cronologic; acesta este unul dintre acele lucruri specifice lui Chahine, fracturarea timpului în bucățele subiective, care nu se leagă în context, dar se unesc perfect în șirul imaginar trecut-viitor-prezent – cam ca într-un vis. Probabil acest lucru se întâmplă și pentru că una dintre temele preferate ale regizorului (în general vorbind) este natura duală a realității: cum ceva care pare cumva, e de fapt altceva. În filmul acesta un ceva complet inofensiv se poate transforma brusc într-o tragedie, ceea ce se și întâmplă în mod repetitiv, dar aproape că nici nu ne dăm seama. Acest pattern se aplică atât la poveștile, cât și la personajele lui Chahine, iar cel mai ilustrativ exemplu este chiar Qinawi, personajul jucat de el în „Bâb el-hadîd”. Qinawi e un băiat fără trecut și viitor, șchiop și introvertit, care ajunge accidental în acest mușuroi poluat de oameni cu vise mici – gara centrală din Cairo.

Respins de societate, vag psihotic și dând dovadă de un libido extraordinar, Qinawi se refugiază într-o iubire închipuită. Aleasa lui este o vânzătoare de sucuri la găleată, isteață, voluptuoasă și pusă tot timpul pe flirt, care, în joacă, îl face pe Qinawi să creadă că ce simte el ar fi reciproc. Bineînțeles că nu e, și adevărata intenție din spatele filmului se evidențiază încetul cu încetul, într-un ritm demn de Hitchcock – dar nu aș vrea să vă spun ce se întâmplă, pentru că n-ar mai fi la fel de captivant.

Chahine este uimitor în rolul de paria cu căciula găurită, cu ticurile lui nervoase, cu membrele care i se schimonosesc de plăcere/durere, cu ochii lui mari și sclipitori și goi. Deși am vrea să simpatizăm cu personajul lui (de fapt, cu oricare dintre ele), nu ni se permite niciodată. Contrastele personalităților lor sunt atât de puternice, încât într-o clipă o adorăm pe încântătoarea Hanuma (Hind Rostom), ca s-o acuzăm pe urmă de egoism și îngâmfare. Chahine se joacă foarte ingenios cu percepția spectatorului și, evident, nu-și spune niciodată părerea despre ce crede el cu adevărat despre situație, (însă noi ne dăm seama cât de mult își iubește, de fapt, acest narator detașat personajele.) Nu ne punem nicio clipă probleme de moralitate – nu, din contră, ne lăsăm duși fără voia noastră într-o lume care funcționează după un alt set de reguli; e o lume cruntă și violentă, dar absolut încântătoare.

Spuneam mai devreme că Chahine este eclectic – filmul acesta este definiția eclectismului său. Deși adesea arată ca un thriller made in Hollywood (treceri rapide de la prim-planuri la planuri americane, ritmul ascendent, rock’n’roll-ul omniprezent, cadrele specifice filmului noir), în același timp seamană izbitor cu un film neorealist italian, dar care are loc undeva într-un microscosmos dintr-o capitală africană. Cele două stiluri funcționează perfect împreună, îndulcind și înăsprind concomitent sentimentul de nedreptate socială, de sărăcie generală și de disperare. Pe lângă linia principală a scenariului regăsim câteva povești secundare, fără vreo legătură reală cu subiectul, un alt trademark al lui Chahine: un adulter naiv, o familie fundamentalistă, niște feministe musulmane în costum, toate subiecte tabu în Egiptul postcolonial.

Însă nimic nu este mai tabu pentru un islamic decât sexul. Încărcătura erotică funcționează în acord perfect cu suspansul scenariului, și este la fel de binevenită ca o înghițitură dintr-o sticlă de Coca-Cola din mâinile Hanumei; filmul acesta e plin de senzualitate și chiar de câteva secvențe erotice, lucruri complet interzise într-o mentalitate atât de conservatoare precum cea islamică. „Bâb Al- Hadîd” a trebuit să aștepte aproape 20 de ani ca să poată fi proiectat în Egipt.

Deși avea doar 26 de ani când l-a regizat, „Gara din Cairo” e probabil cel mai frumos și mai emoționant dintre filmele lui Chahine și este atât de universal valabil și de ușor de înțeles încât nu-mi pot imagina pe nimeni căruia să nu-i placă mai puțin de foarte mult.

 

 

„Iskandariyyah lîh” („Alexandria… de ce?”, 1979)

 

 

Deși nu par, punctele de suspensie sunt extrem de bine plasate după Alexandria, (și nu după acel de ce), pentru că de ce-ul tânărului Yehia nu este unul disperat, ci unul mirat, interogativ, rostit cu dezamăgire. Ba e chiar și-un suspin acolo. De fapt, titlul filmului se justifică pe parcursul său, când îl auzim chiar pe Yehia, tânărul Youssef din amintirile lui Chahine, întrebându-se de ce a avut ghinionul de a se naște în Alexandria. Sfârșitul filmului și schimbarea în atitudini a avatarului lui Chahine ne lasă să credem că întrebarea dispare cu totul, la fel ca și fascinația lui pentru America sau Marea Britanie, înlocuite brusc de cel mai intens devotament față de un loc iubit.

Filmul acesta este extrem de greu de văzut, în principiu pentru că nu are niciun fel de logică aparentă – chiar arată ca un caleidoscop -, și nu exagerez deloc. Intercalarea materialului real filmat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (invazia lui Rommel și contraatacul lui Churchill) cu recreerea scenelor din timpul conflictului pe scena colegiului lui Yehia e doar unul dintre exemple. Regizorul amestecă, încercând să comprime câțiva ani din propria tinerețe, bucățele decontextualizate de trecut, adesea de-a dreptul suprarealiste, amintiri reinterpretate care i-au marcat viitorul într-un fel sau altul.

Filmul n-ar fi fost atât de haotic dacă Chahine s-ar fi limitat la o simplă autobiografie, însă nici n-ar fi fost la fel de splendid. Regizorul a ales sa ilustreze și alte câteva povești din timpul războiului, toate legate de probleme sociale și morale, toate explodând pasional sub presiunea fricii de moarte. Pe lângă povestea lui Yehia, mai avem și dragostea dintre un musulman comunist (care, opus colonialismului, îl preferă pe Hitler pentru Egipt) și o evreică aristocrată care e nevoită să părăsească Alexandria cu familia ei. Idila unchiului lui Yehia, un pașa (fermecător și singuratic) cu Tommy, un soldat britanic (blond și carismatic) este cel de-al doilea fir narativ paralel cu povestea autobiografică; ultimul este chiar războiul și felul în care reacționează Alexandria, ca entitate de sine-stătătoare, la ororile lui.

Chiar dacă firele narative secundare sunt realiste, imaginația lui Chahine transformă întregul film într-o degringoladă felliniană plină de muzică și dans, monologuri teatrale și circ, Bollywood și Hollywood în același cadru; Yehia trăiește egoist pentru cinema și ideea de libertate, în ele își găsește scopul și își caută scăparea. Creativitatea lui de la 18 ani acoperă complet teroarea războiului, și noi rămânem cu o imagine adolescentină, colorată și plină de optimism despre ceva cumplit și îngrozitor.

O altă caracteristică a povestitorului Chahine este nevoia lui de a arăta tot timpul adevărata natură a lucrurilor, de a-și exprima sincer poziția în legătură cu un subiect controversat și de a-și păstra personajele la fel de oneste în acțiunile lor.

Toate personajele lui Chahine, inclusiv el însuși, (prin corpul tânărului actor Mohsen Mohieddin) sunt niște inocenți, integri și corecți, care luptă sincer pentru varianta lor de adevăr. De exemplu, tatăl lui Yehia, un avocat care a refuzat să ia cazuri (pe care știa că le-ar fi pierdut) doar pentru bani, este acum sărac și nu știe cum să își întrețină familia, însă nu cedează nicio clipă tentației înșelăciunii. La fel este și tânărul pașa, de altfel primul personaj homosexual din orice film arăbesc: patriotismul lui este doar o scuză pentru nevoia sfâșietoare de afecțiune, și din acest motiv răpește/cumpără pe bani serioși soldați din armata invadatorilor englezi. Patriotismul lui îi permite să se prefacă în ochii celorlalți, dar îl și ajută să fie fericit pentru un timp foarte scurt.

Ca o paranteză, e clar că modul în care relaționează un cuplu heterosexual în orice film al lui Chahine este mult mai puțin pasional și real, comparativ cu instanțele în care avem de-a face cu o pereche de bărbați. În celelate două filme despre Alexandria, „O poveste egipteană” („Haddouta Misriyya, 1982) și „Alexandria, din nou şi întotdeauna” („Iskandariyya, kaman wa kaman, 1989), Chahine revine obsesiv la cuplul homosexual și la imposibilitatea existenței lui,  (deja pe fondul unor experiențe personale), și de fiecare dată tandrețea dintre cei doi amanți este copleșitoare și extrem de autentică.

Ca o paranteză la paranteză, pe de altă parte și femeile lui Chahine sunt tot timpul niște creaturi senzuale, puternice, înțelepte și pline de pasiune, mai ales la vârsta a doua. În acest film, mama lui Yehia este una dintre aceste femei, dispusă să-și sacrifice cele mai de preț posesiuni ca fiul ei să aibă o șansă la ceva mai bun. Însă ea pălește sub personajul Bahiyei din „Vrabia” și al fiicei ei, Fatma. Acest cuplu feminin este magic, iar Bahiya este chiar sufletul Egiptului: muză și adăpost, protector și protestatar împotriva nedreptății. Niciuna dintre aceste femei nu trădează, nu părăsește, nu cedează sub presiune. Dar, cine știe, poate așa sunt majoritatea egiptencelor.

Dar să revenim la „Alexandria…de ce”?; adunând toate elementele disparate din el și încercând să-i dau un sens, am constatat că, de fapt, filmul acesta are o claritiate umitoare ca narațiune, dar doar privit de la distanță. Este un film despre sacrificiu și despre cum totul se leagă, simbolic, în retrospectivă. Sacrificiul familiei pentru visele lui Yehia, sacrificarea Egiptului ca loc de bătălie între două superputeri, ba chiar și cadavrul tânărului soldat britanic de pe plaja curată a Alexandriei reprezintă instanțe diferite de renunțare și tranziție.

Visul lui Yehia e să plece la Pasadena Playhouse, în State. După o serie de mici reușite și mari dezamăgiri, tânărul reușește să urce pe vaporul care-l va duce spre visul lui. Filmul se termină cu o Statuie a Libertății care îi face cu ochiul, moment în care ne dăm seama că visul lui e mult mai simplu: să se întoarcă în Egipt la oamenii pe care îi iubește și să facă filme despre ei.

 

 

„Destinul” („al-Massir”, 1997)

 

 

Aici avem de-a face cu încă una dintre marile pasiuni ale lui Chahine, și anume dedicarea sa completă față de membrii mai puțin privilegiați ai poporului egiptean. Ca să înțelegem exact mesajul din spatele acestui film plin de muzică, dans, conflict istoric și multiculturalism, ne trebuie un pic de istorie recentă egipteană. Imediat după sfârșitul perioadei coloniale, Statele Unite au decis să intervină în viața politică din întreaga lume arabă, căutând bineînțeles noi resurse de petrol și provocând câteva războaie ca să obțină acest petrol pe căi cât mai neortodoxe – o invazie abilă și manipulativă, care a dus la măsuri extreme luate de statul egiptean și nu numai, și anume reimplementarea Shariei, legea neinterpretabilă a Qur’anului. Pe scurt, fundamentalism islamic.

„Destinul”, deși plasat în Andaluzia secolului 15, se referă la același tip de situație: o societate libertariană, dezvoltată intelectual și plină de oameni dispuși să gândească pentru binele celorlalți se transformă brusc într-una guvernată de intrigi și de legi inventate de interlopi musulmani și prozeliții lor. Și care, bineînțeles, decade. Averroes, personajul principal, bazat chiar pe polimatul medieval Ibn Rushd, este un om care consideră că Allah i-a insuflat inteligență omului tocmai ca el să se întrebe încontinuu care e adevărul și să cerceteze ce înseamnă legile Qur’an-ului pentru el, ca individ. Complicat, dar Chahine a transpus acest gând (și multe altele legate de același subiect, unul foarte complex, de altfel) într-o formă ludică și lejeră, fără să piardă însă  – nici măcar pentru o clipă – ideea principală. Personajele lui cântă și mor, se îndrăgostesc și se îndoctrinează, dansează și conspiră. Dar ceea ce contează, până la urmă, e că binele învinge chiar și în realitate, și avem dovezi istorice care atestă acest lucru. (Mă refer aici la manuscrisele lui Aristotel și la interpretările lui Averroes pe baza lor, cărți fundamentale în evoluția societăților europene.)

Acest film vine ca o încheiere magnifică la o carieră atât de plină de controverse și aventuri și, sincer, nu cred ca m-aș putea gândi la un sfârșit mai bun pentru acest articol decât la ultimul citat din „Destinul”, chiar cuvintele lui Averroes: „Ideile au aripi și nimeni nu poate să le împiedice să zboare.” Și dacă ar fi să mă gândesc la un ultim apelativ pentru acest regizor, ca să completez lista de mai sus, aș spune că Chahine a fost un revoluționar care, în loc să lupte cu violență și disperare, și-a petrecut mai tot timpul în culise, de unde e mult mai ușor să ai idei bune.

 

(articol publicat în Film Menu #12 / octombrie 2011)

 

Alte profiluri Film Menu:

Ousmane Sembene

Chantal Akerman

Raymond Depardon

Jia Zhangke

Claire Denis 

David Perlov

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s