I'm Still Here

[Review] : I’m Still Here

I’m Still Here (Sunt încă aici)

 

SUA 2010

regie Casey Affleck

scenariu Joaquin Phoenix, Casey Affleck

imagine Casey Affleck

montaj Dody Dorn

muzică Marty Fogg

cu Joaquin Phoenix, Antony Langdon, Casey Affleck

 

 

de Tudor Jurgiu

 

Un actor nu mai vrea să rostească replici scrise de altcineva. Un actor are ceva de spus și vrea să o spună  mai direct. Un actor își pierde încrederea în meseria lui și în oamenii cu care lucrase până atunci.  Joaquin Phoenix se apucă de rap. Ca un adolescent, îşi pune toate speranţele într-un maestru al rap-ului, P.Diddy, şi aşteaptă de la el confirmarea talentului său şi lansarea carierei de rapper. De la încrederea aproape arogantă la căutarea disperată a unei confirmări, de la momente de extaz copilăresc la crize adolescentine, protagonistul trece printr-un calvar al emoţiilor extreme şi contrastante, care îl epuizează încet. Rapiditatea cu care se trece de la un registru la altul îl torturează pe actorul care pierde orice reper şi se aruncă într-o cursă în care obiectivele imediate îl ademenesc şi îl poartă în cercuri.

O rătăcire aproape programată plină de speranţe, droguri, certuri, depresii și reveniri. Un om înconjurat permanent de oameni care au grijă de el, care îi sunt prieteni, dar teribil de singur. Cum ajunge cineva să se izoleze de fapt atât de mult de restul lumii? Cum ajunge un actor care îşi exersează permanent, prin natura meseriei lui, comunicarea cu celălalt să nu se mai recunoască pe sine, pe cei din jur şi să nu mai fie recunoscut de nimeni? O dizolvare a identităţii surprinsă cu cruzime şi aparent fără prejudecăţi. Planuri entuziaste şi schiţate rapid, umilinţe publice dărâmătoare, concerte eşuate, petreceri promiscue şi momente scârboase.

În cadrul Festivalului de Film de la Veneţia, Casey Affleck a anunțat că filmul e un proiect pus la cale de el şi de Joaquin Phoenix și că totul a fost regizat. Pentru mine, asta nu a fost o dezamăgire. Cei care au apreciat filmul pentru melodrama decăderii unui actor – și atât – au fost, desigur, dezamăgiți. Această mică șaradă pe care au jucat-o Affleck şi mai ales Phoenix face ca demersul lor să pară mai ironic, mai satiric și cred că în această atitudine stă valoarea filmului – satirizarea melodramatică a unui mod de a trăi, dezintegrarea grotescă a unui star de cinema documentată/pusă în scenă pas cu pas.

E o glumă? Te poți întreba dacă râd de noi. Cine e de fapt cel păcălit? Dacă a început ca o glumă, a rămas o glumă pe parcurs? În demersul lor au descoperit ei ceva la care nu se așteptau? Speranța mea este că au fost depășiți de filmul pe care au încercat să-l facă; că Phoenix s-a trezit trăind farsa mai mult decât ar fi vrut. Dacă nu, totul a fost degeaba.

Există momente dramatice într-un film documentar pe care ți-ar fi greu să le crezi dacă nu ai avea dovada înregistrată că ele au avut loc. Ți-ar fi greu să le crezi văzute într-o ficțiune. Există în „I’m Still Here” acest gen de momente la limita veridicității și toleranței unui spectator care funcționează în ambele sensuri. Par mărturia directă şi lipsită de prejudecăţi a unor momente de criză şi sunt în acelaşi timp şi un comentariu cinic/satiric la adresa unui sindrom al vedetei, care distruge oameni – un fel de a judeca fără să judeci. Un fel de a judeca cu tandreţe. Un realizator chinuit între a observa viaţa sau a face parte din ea. Această convenție specială pe care Affleck și-a asumat-o îi permite să meargă în locuri groaznice și foarte intime fără să se abandoneze indulgenţei spectatorilor. Ce face este să-i implice şi pe ei prin aceste întrebări ale căror răspunsuri pot fi date doar de ei, nicidecum de realizator. Îi face complici, şi astfel tot ce ar putea spune vis-a-vis de film o spun şi despre ei înşişi. Are loc un fel de pasare a responsabilităţii pe umerii spectatorului, căruia normal că nu-i place asta şi spune răspicat: o minciună! Dar oricât de multe opinii s-ar putea emite despre acest film e sigur că lucrurile nu stau atât de simplu.

Ajungi să te întrebi: „Bine, știu că e regizat, dar totusi oare acest moment nu e trăit cu adevărat de Phoenix? Păi da, dar până la urmă și un moment dintr-o ficțiune este trăit într-un sens, cu adevărat, de actor. „Da, dar aici este vorba despre chiar viața lui. Chiar este? Bine, dar momentul de la „Leterrman Show” a fost pe bune nu? Sau au vorbit cu el înainte? Nu știu. Părea prea pe bune. Și apoi I fucked my life în parc pe întuneric. Chiar nu ştiu.”

Și astfel, intri într-un vârtej de întrebări și de îndoieli și faptul că a fost sau nu regizat nu prea mai are importanță. Sau are?

 

(articol publicat în Film Menu #12 / octombrie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Carlos (Franţa – Germania 2010, regie Olivier Assayas)

Kinatay (Filipine 2009, regie Brillante Mendoza)

Midnight in Paris (SUA – Spania 2011, regie Woody Allen)

36 vues du Pic Saint Loup (Franța-Italia 2009, regie Jacques Rivette)

La teta asustada (Spania – Peru 2009, regie Claudia Llosa)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s