kinopoisk.ru

[Eseu] : Bărbaţii lui Pedro Almodóvar

Bărbaţii lui Pedro Almodóvar

 

 

de Ştefan Mircea

 

 

Unul din cele mai răspȃndite subiecte de melodramă ȋl constituie relațiile între femei și bărbați, sau, ca să ne plasăm pe un palier mai contemporan și mai lipsit de inhibiții, al iubirii erotice de orice fel. În filmele lui Pedro Almodóvar, erotismul abundă și constituie punctul lor central. Totuși, balanța dintre bărbați și femei, dintre masculin și feminin, nu a fost niciodată în favoarea bărbaților. Autorul spaniol nu este cunoscut pentru abilitatea sa de a zugrăvi universuri masculine. Dimpotrivă, majoritatea filmelor sale se centrează în jurul femeilor și a feminității în diverse ipostaze: de fiică, de mamă, de iubită. Bărbații ocupă aproape întotdeauna un rol secundar, de catalizatori, de potențatori ai personajelor feminine. Cu toatea acestea, e interesantă viziunea lui Almodóvar asupra bărbatului, deoarece el pare un insider, dar și outsider, în același timp, al masculinității. La nivel personal, acest lucru se datorează orientării sale sexuale, fiind un homosexual declarat, iar la nivel artistic opțiunii pentru subiecte, cât și pentru o stilistică regizorală melodramatice, un gen în care rolul bărbaţilor este extrem de variat, deși de multe ori aceştia apar ca personaje schematice, nedezvoltate dramaturgic. Dacă femeile reprezintă soarele operei lui Almodóvar, atunci bărbații sunt planetele, diferite în traiectorie și sens.

 

 

Bărbații buni

 

 

„Bun” trebuie înțeles ca fiind construit astfel încât să atragă un nivel ridicat de empatie din partea spectatorilor. Reprezentanții acestui gen de bărbat sunt cei care ajută femeile să treacă peste momentele grele din viața lor și le oferă suport afectiv constant. Exemplul perfect este personajul Marco din „Hable con ella” („Vorbeşte cu ea”, 2002). E destul de puternic să prindă șarpele din casa viitoarei iubite, toreadoarea Lydia, însă destul de sensibil încât să plângă  la un spectacol de dans. Este un jurnalist care a înconjurat lumea scriind ghiduri. Îi este loial Lydiei, chiar și după ce ea ajunge în comă din cauza unui accident. Nu-și judecă prietenul, Benigno, care o violase pe Alicia, pacienta în comă aflată în îngrijirea lui, deoarece știe că a făcut-o dintr-o iubire nemăsurată. Marco este reprezentantul ideal al masculului pentru percepția feminină, adică tăietorul de lemne care sculptează trandafiri din trunchiuri de brazi. În același film, Almodóvar încearcă toate trucurile regizorale pentru a-l face pe Benigno să apară la fel de bun precum Marco, ca și când actul lui ar fi unul de autosacrificiu, nu un viol. Se pendulează  între diferite planuri temporale, ni se prezintă nivelul de devoțiune de care este capabil și vocația lui de îngrijitor, sau mai bine zis, de venerator al femeii, atât al iubitei, Alicia, cât și al mamei. Ni se arată, în planuri-detaliu succesive, mâinile lui care se mișcă pe corpul Aliciei, cu o senzualitate deloc mascată, însă romanticizată, încât întârzie sau chiar anulează apariția ideii că el ar avea grave probleme psihice. Benigno nu poate rezista fără apropierea Aliciei. De aceea, se sinucide la sfârșitul filmului, sperând la o reunire cu ea în Rai. La fel, în „Kika” (1993), Ramon este salvat și pare să nu reziste fără Kika. De aceea, se însoară cu ea, asigurându-i un trai mai mult decât bun. Spre deosebire de Benigno, pentru care sexul cu Alicia reprezenta încununarea iubirii lor, pentru Ramon sexul cu soția sa devine mai puțin valoros decât a o urmări de la distanță cu telescopul, sau de a o fotografia în timpul actului sexual. În mod paradoxal, imaginea ei devine mai importantă decât persoana în sine. El simte nevoia de o trata ca pe mama lui decedată, căreia i-a construit un mic altar în cameră.

Deja putem observa un pattern. În „Carne trémula” (1997), tânărul Victor își păstrează iubirea pentru Elena, după ce, din cauza ei, ajunge la închisoare timp de șase ani. Este, deci, un băiat bun. David, polițistul invalid, depinde de ea, atât fizic, cât și mental. Ea îl susține și îl ridică. Și el e băiat bun, până când află de adulterul soției cu Victor. Decide să o pedepsească, și din acest moment ni se prezintă ca fiind băiatul rău, manipulându-și fostul partener de poliție pentru a se răzbuna pe soția lui. În „Mujeres al borde de un ataque de nervios” („Femei în pragul crizei de nervi”, 1988), personajul interpretat de Antonio Banderas, slab de înger, încearcă să le ajute pe femeile din jur și se supune lor. Pare a fi o prezență plină de calm în mijlocul femeilor, fiecare, precum sugerează titlul, în pragul unui atac de nervi. Banderas mai joacă un personaj pozitiv și în „¡Átame!” (1990). Ricky, recent eliberat dintr-un institut de boli mentale, o răpește și o ține captivă pe Marina dintr-o imensă dragoste, iar ea ajunge să simtă același lucru pentru el. „Acțiunile sunt dincolo de bine și de rău, dacă sunt făcute din dragoste”, pare a fi dictonul lui Almodóvar; desigur, dintr-o dragoste aproape religioasă pentru femei. La fel, în „La Flor de mi secreto” („Floarea secretului meu”, 1995), Ángel, care o ajută pe Leo, ne apare ca fiind binevoitor, fiind plasa ei de siguranță. Mai mult, el nu o iubește doar pe ea, ca scriitoare și femeie, ci iubește literatura de femei în general.

Pe de altă parte, în „La mala educación” („Proastă creştere”, 2004), filmul care conţine aproape numai personaje masculine, toate sunt conduse de scopuri meschine, mercantile, iar viaţa lor pare o încrengătură de trădări și minciuni. Putem trage o concluzie: bărbații buni, sau bărbații pe care Almodóvar vrea să ni-i prezinte astfel, sunt cei care slujesc la marele Templu al Femeii.

 

 

Bărbații răi

 

 

Prin comparație,  bărbații „răi” sunt cei care fie nu pot, fie nu vor să fie  partenerii femeilor. În „Agamemnon”, prima parte a trilogiei „Orestia” de Eschil, i se reproșează lui Egist, amantul Clitemnestrei, că este cunoscut doar în ipostaza de soț al femeii sale. Aceasta reprezenta una din cele mai mari rușini care se puteau abate asupra unui bărbat. În filmele lui Almodovar, din contră, această dorință de control, de superioritate este tratată ca o deformare, ce aduce numai probleme atât protagoniştilor, cât și celor din jurul lor. În „La ley del deseo” („Legea dorinţei”, 1987), nevoia de control a tânărului Antonio, cuplată cu insensibilitatea și egoismul lui Pablo, conduc la evenimente tragice. În mod ciudat, în general, cuplurile de homosexuali din filmele lui Almodóvar cunosc un deznodământ nefericit, din cauza confuziei și a inabilității personajelor de a întreține astfel de relaţii. Prin contrast, găsim ȋn filmele cineastului cupluri heterosexuale împlinite, cel puțin parțial: Marco și Alicia în „Hable con ella”,  sau Raimunda și tânărul din echipa de filmare, sau, și mai elocvent, cuplul din „¡Átame!.” Se pare că unde nu există femei, nu există happy-end.

Un alt motiv important pentru care bărbații îndeplinesc cam toate rolurile negative în filmele spaniolului este funcția care le este atribuită în mod tradițional. Ei ocupă poziții de legislatori, fiind însărcinați cu stabilirea și controlarea normelor. Concret, îi vedem ca preoți (în „La mala educación” și „La ley del deseo”) sau polițiști (în „Entre tinieblas”/„Obiceiuri proaste”, 1984) și „Carne trémula”). Critica societății învechite, patriarhale, este o temă constantă a filmelor cineastului spaniol. Exemplul cel mai grăitor apare în „Qué he hecho yo para merecer esto?” („Ce am făcut ca să merit asta?”, 1984), unde toți bărbații din jurul Gloriei sunt degradați: soțul este abuziv, unul dintre copii e traficant de droguri, altul își vinde corpul pe bani. Comportamentul bărbaților sugerează funcționarea defectuoasă a unei societăți în criză, care caută să se regăsească, iar  valorile și ierarhiile tradiționale promovate pe timpul lui Franco se degradează într-un ritm amețitor. Pe de altă parte, ȋn „Volver” (2006), crimele mamei și ale Raimundei împotriva soților rămân nepedepsite și sunt chiar glorificate. Am putea spune că, pe cât de Sophia Loren arată Penelope Cruz acolo, pe atât de neanderthalian arată soțul ei, care este imaginea stereotip-negativă a bărbatului proletar în cultura occidentală. Și ȋn timpul scurt ȋn care ȋl vedem, observăm că are toate defectele: e bețiv, șomer, pedofil, prost îmbrăcat, abuziv, nu are educație și/sau tact. În „Los abrazos rotos” („Îmbrăţişări frânte”, 2009), afaceristul bogat prezintă, de asemenea, toate tarele stereotipului afaceristului în cultura occidentală: este afemeiat, răzbunător, burghez și sfrijit.

Totuși, atacul lui Almodóvar la adresa conservatorismului e de multe ori prea lipsit de îndoieli, de ambiguități. Almodóvar pare atât de convins că distrugerea conceptelor tradiționale ale rolurilor sexelor este necesară și pozitivă, încât cade în capcana extremismului. Raimunda, în „Volver”, omoară un om, în „Carne trémula” Elena își înșeală soțul, dar aceste fapte nu le  subțiază aureola. Ce-i drept, nici Benigno, în „Hable con ella”, nu decade  după ce o violează pe Alicia, însă el face acest lucru ca ultim tribut adus ei, nu sieși. Un caz aparte pare „Matador” (1986), unde personajul pozitiv este cel interpretat de Antonio Banderas. Profesorul toreador, Diego, și avocata lui, Maria, care ajung să atingă orgasmul maxim doar ucigându-se unul pe altul, sunt personajele negative. Chiar și aici, cuplul așa-zis negativ are o aură romantică. La o analiză mai amănunțită, „Matador” este, poate, filmul cel mai conceptual al lui Almodóvar și, ca atare, putem observa că Maria nu îndeplinește rolul feminin tradițional, pare mai degrabă masculină, un toreador în domeniul ei. Relația dintre ea și Diego e una aproape homosexuală, în timp ce Ángel, fire fragilă, slabă, cu frica de sânge, dar cu viziuni ale crimelor, îndeplinește un rol feminin.

 

 

Bărbații urâți

 

 

Prin „urâți” înțeleg deformați, schimbați, ciuntiți. La Almodóvar, în această categorie intră transsexualii și travestiții. Recunosc forțarea regulilor clasificării, pentru că „binele și răul” aparțin moralităţii, pe când „urâtul” aparține esteticii. Cu toate acestea, nu puteam descrie bărbații lui Almodovar fără o incursiune în lumea acestor tipuri de quasimodo masculini.

O altă temă importantă a filmelor lui Almodóvar este transfigurarea, salvarea prin reprezentare. Se poate spune, după cum însuși a declarat, că pe el nu-l interesează atât realitatea, cât reprezentarea ei. Acest lucru se leagă cu anticonservatorismul și cu celebrarea libertății de expresie, pentru că realitatea nu ne-o alegem, dar reprezentarea da. Transsexualii și travestiții constituie un aspect atât de important al operei sale tocmai pentru că fac o alegere de reprezentare, refuzând o realitate predeterminată (precum apartenenţa la unul dintre genuri) în favoarea unei alegeri conștiente, expresive. Această viziune a dat naștere numeroaselor secvențe de teatru în film, precum în „La ley del deseo”- piesa „La voz humana” – și în „Todo sobre mi madre” – un tablou din „A Streetcar Named Desire” („Un tramvai numit Dorință”) de Tennessee Williams; chiar și primul scheci din „Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton” („Pepi, Luci, Bom”, 1980), în care gașca de muzicieni punk se deghizează pentru a-l bate pe polițistul care o violase pe Pepi, stă mărturie asupra acestei preferinţe a cineastului. De asemenea, găsim secvențe de televizune în filmele sale, precum confesarea crimei Rebecăi înaintea camerelor TV în „Tacones lejanos” („Tocuri înalte”, 1991), sau emisiunea Andreei în „Kika”; și mai găsim secvențe de film în film, precum povestirea lui Ángel în „La mala educacion”, filmul regizorului invalid din „¡Átame!” (1990), şi, în „Los abrazos rotos”, filmul „Chicas y maletas”.

Prima apariție notabilă a unui „bărbat urât” în cadrul operei lui Almodóvar este personajul Tinei Quintero din „La ley del deseo”, care și-a schimbat sexualitatea pentru a fi împreună cu tatăl lui/ei, după care a fost părăsit/ă. Este prins/ă într-o zonă a nimănui din punct de vedere sexual. E dezamăgit/ă de bărbați, găsindu-și sensul doar într-o altă travestire, piesa scrisă și regizată de fratele ei/lui, Pablo. Trecutul ei/lui sexual (un băiat care se cuplează cu tatăl, apoi devine femeie, are o relație lesbiană, revine la bărbați, pentru a juca în final pe o scenă o relație eșuată), descrie o sexualitate similară unei păpuși matrioşka. În același film are o scurtă apariție actrița Bibi Andersen, un transsexual faimos în Spania, interpretând rolul unei femei care intră la închisoare pentru a fi alături de iubita sa. Ea are o scenă de dans în închisoare, amintind de vechile musicaluri americane. Putem observa că și în celelalte filme în care transsexuali sau travestiți se găsesc în centrul poveștii, aceştia sunt „puși pe scenă”. În „Tacones lejanos”, Letal interpretează două piese ale lui Becky. În „La mala educacion”, Ángel are un spectacol de travestiți în filmul din film și se duce la un show cu travestiți pentru a învăța cum să interpreteze un rol. În „Todo sobre mi madre”, Agrado are un monolog semi-improvizat pe scenă. Această punere în scenă accentueză și mai mult ideea de artificiu, de reprezentare. Sexualitatea este jucată după bunul plac al personajelor, la fel ca masculinitatea. Spre exemplu, Hugo din „Tacones lejanos” se schimbă, după cum îi dictează interesul, din ultra-feminina Letal, în ultra-masculinul Judecător Dominguez, cu barbă și ochelari de soare negri, simbolul hollywoodian al masculinității. Spre deosebire de transsexualii din realitate, unde majoritatea îşi doresc să fie consideraţi femei, la Almodóvar ei reprezintă al treilea sex (uneori al patrulea și al cincilea), având în vedere gradele diferite de transformare vestimentară/fizică la care se supun personajele. Judecătorul Dominguez este un travestit, la fel ca Ángel, Tina este un transsexual complet, iar Agrado și-a păstrat penisul. Femininul și masculinul sunt preluate pe rând, în funcție de pasiunea ce le incită pe personaje. Este de apreciat că Almodóvar nu se coboară la nivelul unor melodrame sociale privind transsexualitatea, care i-ar fi fost la îndemână, ci operează cu personaje deja eliberate de presiunea socială, precum Rainer Werner Fassbinder.

Desigur, Almodóvar nu prezintă femei care vor să devină bărbaţi, pentru el distrugerea dihotomiei feminin-masculin însemnând spargerea masculinului și diluarea femininului, după cum atestă și dedicația din finalul filmului „Todo sobre mi madre” („pentru femei, mame, femei care vor să fie mame și bărbați care vor să fie femei”). Există ceva tezist în această dorință de a deconstrui doar o singură parte a opoziției bărbat-femeie. Se simte un act de răzbunare împotriva societății ultrapatriarhale a lui Franco, o răzbunare care are ceva nedemn și ipocrit, mai ales fiindcă filmele sale tind să fie amorale sau, cel puțin, să propună o moralitate proprie. Pare că pendulează între a ignora și a incrimina valorile tradiționale. În filmele lui Almodóvar nu există nici un dubiu asupra unui eventual pericol al castrării simbolice a bărbaților sau al unei confuzii sexuale generalizate. Până la urmă, oricât de senzual ni-l prezintă pe Letal, cu buzele roșii, cu detalii pe corpul său de parcă ar fi o femeie, Hugo face asta dintr-un interes foarte crud și calculat, rațional, pentru a manipula și a obține ce vrea. Tina devine transsexual din cauza unei drame din copilărie. Ángel e posedat și el de o ambiție rece, calculată. Rămâne un mare semn de întrebare dacă lumea almodóvariană a lipsei de identitate sexuală și de roluri bine precizate ar putea supraviețui dacă s-ar generaliza, sau dacă este condamnată la minoritate. Lars von Trier, spre exemplu, deși are filme ce ar putea fi considerate feministe, precum „Dancer in the Dark” (2000) și „Dogville” (2003), investighează cu mai mult echilibru și profunzime universul masculin tradițional, prezentat de asemenea ca bolnav și degradat.

 

Pentru final

 

 

S-ar putea trage concluzia că Pedro Almodóvar e nedrept față de bărbații săi. Da, îi ponegrește de multe ori; da, îi consideră în numeroase rânduri inferiori femeilor în trăiri. Dar această viziune provine, probabil, din iubirea lui sinceră pentru feminitate, la fel cum Clint Eastwood, spre exemplu, simte o iubire sinceră pentru personalitățile puternice, masculine.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

Alte eseuri Film Menu:

Câteva nedumeriri ale lui Radu Jude

I Wrote This Song For the Boy Vincent Gallo

Actori din toate ţările, uitaţi textul!

No Wave – articol de informare şi interes general

Betty Boop – sex-appeal şi cerneală

Actori din toate ţările, uitaţi textul!

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s