Kochegar

[Review] : Kochegar

Kochegar (Fochistul)

 

Rusia 2010

regie și scenariu Aleksey Balabanov

imagine Alksandr Simonov

sunet Antonina Balashova

cu Mikhail Skryabin, Aida Tumutova, Aleksandr Mosin

 

 

de Roxana Coţovanu

 

Nu mulți regizori care cunosc succesul (și nu mulți regizori ruși contemporani îl cunosc) își permit să se lepede de rețeta care i-a făcut bogați și să își redefinească direcția cinematografică. Aleksey Balabanov e, în orice caz, unul dintre ei.

Balabanov a devenit cunoscut – sau mai bine zis a devenit una dintre marile vedete ale cinemaului rus – în 1997, cu „Brat” („Frate”), al patrulea său lungmetraj, o peliculă aproape hollywoodiană care trata multe subiecte noi la acea vreme pentru spectatorul – și filmul – rus: onoare, familie, capitalism, mafie, naționalism, decăderea moravurilor sunt numai câteva dintre ele. Uriașul succes de casă a fost depășit în 2000 de sequel-ul „Brat 2” („Fratele 2”). Filmul alimentează șovinismul rusesc, permițându-le spectatorilor să se simtă răzbunați: eroul e un tânăr rus care nu îşi pleacă capul în fața „imperialiștilor” americani, ci le arată el cine este cu adevărat mai tare!

Dar a-l numi pe Balabanov un realizator de filme patriotice de acțiune (deși printre influențele primului „Brat” se numără mai curând filmele lui Jean-Pierre Melville sau Quentin Tarantino decât cele cu Jean-Claude Van Damme) înseamnă a-i face o nedreptate. Între cele două mari succese ale sale, regizorul a făcut „Pro Urodov i Lyudey” („Despre ciudaţi şi oameni, 1998”), un film bizar, în culori sepia, despre un realizator de filme pornografice din Petersburgul începutului secolului al XX-lea și victimele sale. Iar după al doilea „Brat”, Balabanov s-a îndepărtat din nou de mainstream, arătând o Rusie ai cărei eroi sunt murdari, săraci, uitați de societate, trăiesc animalic şi trăiesc doar pentru că singura alternativă la viață este moartea.

Un asemenea om este eroul celui mai recent film al lui Balabanov, „Kochegar”(„Fochistul”): un fochist bătrân, care își petrece zilele alimentând un cuptor dintr-un subsol întunecat și trist; în timpul liber, scrie la un roman, iar din când în când primește niște vizite: mafioți care ard cadavrele victimelor în cuptorul lui, o fetiță căreia îi place să privească flăcările, fiica sa care îi cere bani și nu este niciodată mulțumită de suma primită. Lumea din afara subsolului său este luminoasă, bogată, violentă, contrastând puternic cu văgăuna fochistului. De asemenea, nici celor apropiați nu le pasă, de fapt, de el: șeful mafiei locale se interesează mai mult ca să se amuze de mersul romanului fochistului, iar fiica sa își petrece timpul fie făcând sex, fie în magazinul de blănuri pe care îl conduce împreună cu fiica șefului mafiei. În afară de magazin, ele mai au ceva în comun, care va duce și la deznodământul sângeros al filmului: un mafiot mut, care este amantul amândurora.

Muzica folosită de Balabanov, o temă de pop latin interpretată de chitaristul Didula, care pare să acompanieze întreg filmul, oferă un contrapunct ironic și inteligent la pustietatea sufletească a personajelor și la tristețea subsolului locuit de fochist. Personajele sunt poate caricaturale și unidimensionale (aici regizorul arată că „Pulp Fiction” (1994, r. Quentin Tarantino) continuă să fie o influență pentru el), dar pe de altă parte filmul e o parabolă, nu un studiu de caracter; contextul cere aceste personaje lipsite de trăiri, opunându-le vieții interioare bogate (și poate puțin nebune) a fochistului.

La sfârșitul filmului, Balabanov se întoarce la una din temele lui preferate, și anume ignoranța totală a societății ruse față de cei care au luptat pentru ea; când fochistul își pune uniforma de maior, fost combatant în războiul din Afganistan, Balabanov face totodată o trimitere la propriul său film, „Gruz 200” („Cargo 200”, 2007), în care cadavrul unui erou de război este batjocorit de un polițist. Odată cu uniforma, fochistul se îmbracă și cu rămășițele demnității sale, de care uitarea și dezinteresul societății nu au reușit încă să îl dezbrace definitiv. Din nou soldat și din nou bărbat, fochistul însetat de răzbunare omoară doi bărbați – însă modul în care o face este ridicol, și când începe să ruleze genericul, nu poți, ca spectator, să nu te întrebi în ce măsură demnitatea și penibilul nu sunt, cumva, cele două fețe ale aceleiași monezi.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Rubber (Franţa 2010, regie Quentin Dupieux)

Dayereh (Iran – Italia – Elveţia 2000, regie Jafar Panahi)

Animal Kingdom (Australia 2010, regie David Michod)

Another Year (Marea Britanie 2010, regie Mike Leigh)

Sedmikrasky (Cehia 1966, regie Vera Chytilova)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

About these ads

One thought on “[Review] : Kochegar

  1. Pingback: The Pianist « Silence's Blog

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s