30291_128134197197012_128129610530804_337622_1135854_n

[Review] : Armadillo

Armadillo

 

Danemarca 2010

regie Janus Metz Pedersen

 

 

de Cristina Bîlea

 

Sunt războaie în care nu cred nici măcar cei care luptă. Sunt oameni care investighează de ce luptă cei ce nu cred. Și sunt Oscar-uri, trofee la Cannes și premii Pulitzer pentru aceștia din urmă. În tradiția începută de Steve Făinaru cu cartea sa, „Legea celor puternici” (bestseller internațional și câștigătoare a premiului Pulitzer în 2008), și continuată de Kathryn Bigelow cu filmul de acțiune „The Hurt Locker” (Oscar pentru cea mai bună peliculă în 2010), Janus Metz abordează tema teatrelor de operațiuni din lumea arabă la nivel individual, urmărind îndeaproape drama unui grup de soldați danezi aflați într-o misiune de 6 luni în Afganistan și încercând să identifice de ce războiul acesta provoacă dependență. Metz merge mai departe de explicația unei nevoi disproporționate de adrenalină („The Hurt Locker”), suspectând însăși esența ființei umane ca fiind brutal-animalică, în ciuda secolelor de civilizație.

“Armadillo” câștigă premiul criticii la Cannes, are un succes impresionant de box-office și șochează publicul din Danemarca, care preferă să se hrănească cu iluzia că soldații sunt onorabili și umani, chiar și atunci când simt mirosul morții în nări.

Janus Metz își construiește filmul ca pe un documentar non-intruziv, care urmărește rece cursul evenimentelor și înregistrează declarațiile personajelor fără să le provoace. Soldații ajung în tabăra de la Armadillo și sunt nerăbdători să înceapă aventura vieții lor, care se dovedește a fi în mare parte destul de plicticoasă. Își ocupă timpul mergând în recunoaștere, ascultându-i pe localnicii care vin să ceară compensații pentru pierderile suferite ca victime colaterale, curățându-și armele și uitându-se la filme porno. Înainte să plece acasă, iau parte la o misiune importantă, în care reușesc să ucidă un număr mare de talibani. Sfârșitul luptei îi face veseli și excitați, ireverențioși în fața morții și a trupurilor sfârtecate.

Dar Metz simte nevoia să împopoțoneze realismul adânc și puternic al imaginilor cu artificii cinematografice desuete, care îşi pierd puterea de a emoționa: muzică melodramatică însoțește despărțirea soldaților de familie, personaje își cercetează obsesiv fața în oglindă sau se clatină în steady-cam. În loc să adâncească drama, așa cum își propune, nu face decât să saboteze momentele de îndoială sau de groază reală ale soldaților, care nu mai par a fi surprinse, ci construite. Janus Metz își motivează aceste alegeri, susținând că situațiile extreme necesită o abordare poetizantă. Există ceva trist într-un documentarist care nu are încredere în forța poetică a realității.

 

(articol publicat în Film Menu #11 / iunie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Day Night Day Night (SUA , Germania, Franța 2006, r. Julia Loktev)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

Le Voyage du ballon rouge (Franţa 2007, r. Hou Hsiao-hsien)

Wanda (SUA 1970, r. Barbara Loden)

An Angel at My Table (Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, SUA 1990, r. Jane Campion)

 

Sondaj

Download Film Menu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s