[Review] : A Dangerous Method

A Dangerous Method (Metodă periculoasă)

 

SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011

regie David Cronenberg

scenariu Christopher Hampton

imagine Peter Suschitzky

montaj Emma Sanders

sunet Tony Currie

muzică Howard Shore

cu Keira Knightley, Viggo Mortensen, Michael Fassbender

 

 

 

de Irina Trocan

 

 

Celui mai recent film al lui David Cronenberg i se potrivește epitetul „istoric”. Protagoniștii lui sunt (în ordine alfabetică) Sigmund Freud, Carl Gustav Jung și Sabina Spielrein, trei personalități ale căror cercetări clinice de la începutul secolului al XX-lea au pus bazele psihanalizei, într-o societate încorsetată pentru care inconștientul era doar un zvon răutăcios. „A Dangerous Method” are la bază un scenariu adaptat de Cristopher Hampton după propria piesă, „The Talking Cure”, care e inspirată la rândul ei de cartea lui John Kerr, „A Most Dangerous Method” – un studiu care inventariază și contextualizează fragmente din corespondența celor trei. După atâtea adaptări și schimbări de mediu, personajele încă mai exprimă în dialoguri ideile consemnate în studii și în scrisori, și-atunci, deși filmul pretinde că le reconstruiește liniar biografiile, e mai puțin afectat de defectele filmelor biografice în care și-geniile-sunt-oameni-ca-noi. De la început până la sfârșit, cei trei se comportă ca niște oameni de știință, failibili, dar integri, iar discuțiile lor – frecvente și amănunțite – au elanul unor prime încercări entuziaste de a formula un adevăr abia descoperit. Parcursul fiecăruia dintre ei e previzibil, o dată ce i se stabilesc ambițiile și caracterul, dar sunt profund dubitativi și ezitările lor cântăresc la fel de mult ca faptele; scopul psihanalizei e să identifice nevrozele, iar Jung și Sabina Spielrein (considerându-se ei înșiși oameni-ca-pacienții-lor) își studiază obsesiv (dar cu sânge rece) nevrozele proprii, sperând că își pot perfecționa astfel metodele terapeutice. Ce e atipic însă – pentru un film istoric despre nașterea unei mișcări influente, sau, altfel, pentru un film biografic despre oameni pe care-i știm drept eroi – e că nu ni se arată aproape niciodată roadele muncii lor.

Rezumând numai acțiunile, povestea filmului e următoarea: Sabina Spielrein, o tânără rusoaică de nouăsprezece ani care suferă de isterie, se internează în clinica medicului elvețian Carl Gustav Jung. Jung e nerăbdător să experimenteze „terapia prin vorbire” teoretizată de Sigmund Freud și o încurajează pe Spielrein să-și readucă în memorie amintirile reprimate. Terapia funcționează, Sabina se vindecă și cei doi se apropie (procesul fiind explicat în film prin termenii freudieni de „transfer” – apropierea pacientei de terapeut – și „contra-transfer” – implicarea terapeutului în problemele pacientei; cum am sugerat mai devreme, protagoniștii își cercetează amănunțit fluctuațiile emoționale). În acest interval de timp, amândoi progresează profesional: Sabina aspiră să devină psihanalist și internarea în clinica elvețiană îi servește drept ucenicie; Jung îi scrie lui Freud despre cazul Sabinei, și de aici începe un lung șir de discuții despre știința și practica psihanalitică.

„A Dangerous Method” poate fi consumat ca un film despre viața erotică a lui Jung, dar poate fi văzut la fel de bine ca un film despre erotismul ideilor. Mai evident decât triunghiul amoros format – la inițiativa Sabinei – între Jung, Sabina și soția înstărită a lui Jung e celălalt triunghi, format de Freud, Jung și Spielrein în dezbaterile lor aprinse despre reprimare, religie, sexualitate și moarte. În acest film despre umanitatea oamenilor străluciți, Cronenberg și Hampton nu numai că nu-și împart protagoniștii în „buni” și „răi” raportându-le acțiunile la o morală comună, ci ne invită, în plus, să ascultăm argumentele tuturor cu o curiozitate nepărtinitoare. Nu se dovedește că unul avea dreptate și altul greșea. Fiecare dintre cei trei încearcă să articuleze teorii plecând de la experiența proprie (de medic sau pacient) pe care le supun atenției celorlalți, dar devine evident, grație dramaturgiei rafinate a filmului (prin care suntem lăsați, la fiecare nouă confesiune, să știm mai multe decât ascultătorul și mai puține decât vorbitorul), că această experiență e numai parțial comunicabilă; până și în discuțiile dezinhibate dintre ei, prejudecățile culturale le limitează capacitatea de înțelegere.

Presiunea socială e un subiect recurent în discuțiile din „A Dangerous Method”, și e un subiect straniu pentru un film atât de puțin populat. Societatea de început de secol pare un fundal îndepărtat, întrezărit rar, ceea ce face ca influența ei în cabinetele psihanaliștilor să fie cu atât mai insidioasă. Într-un eseu publicat imediat după moartea lui Freud, Jung explică limitările teoretice ale maestrului său: valoarea filozofică a studiilor lui Freud e mult mai mică decât importanța practică pe care au avut-o în societatea vieneză conservatoare de dinaintea Primului Război Mondial. Din păcate, Sigmund Freud, un terapeut cu intuiție remarcabilă, n-a avut și un suport istoric sau filozofic pe măsură; lucrările lui sunt observațiile unui medic (care lucra într-un context socio-cultural specific cu un etalon de normalitate predefinit) extrapolate într-o teorie despre condiția umană care se vrea atotcuprinzătoare (deși războiul, de pildă, nu l-a prevăzut).

Scenariul împletește impecabil cele două fire – povestea de dragoste și pasiunea pentru știință; succesul e parțial explicabil prin faptul că interferența lor e, cum o numește Freud în film, un risc profesional (sexualitatea e un subiect central în cercetările lor, iar prima greșeală pe care și-o reproșează/investighează Jung e încălcarea deontologiei), dar și cu aceste premise, echilibrarea lor cere tact și măiestrie artizanală. Scena obligatorie în care soția și amanta se cunosc are loc tot în cadrul unui experiment clinic: într-un stadiu incipient al tratamentului Sabinei, Jung îi sugerează fetei că ar fi benefic să-și distragă atenția muncind; o roagă să-l asiste când examinează prin metoda asocierii libere o pacientă (despre care nu-i dezvăluie că e soția lui) și apoi să deducă, din răspunsurile pacientei, mentalitatea ei și cauzele neliniștii (e prima oară când putem să apreciem istețimea Sabinei). E o scenă tensionată (și, ca mizanscenă, mai alertă decât multe altele: una din rarele secvențe cu trei personaje – majoritatea au câte două – și cu recuzită – aparatura medicală care astăzi arată ca un exponat), dar tensiunea e întreținută prin asocierile pacientei; ca s-o simțim, trebuie să facem și noi un pic de muncă de psihanalist.

„A Dangerous Method” s-ar putea să fie cel mai cerebral film al lui Cronenberg (transformările cruciale prin care trec cei trei sunt reprezentate cu atâta fermitate ca procese interne-ale-minții-lor încât, în timpul diegetic de aproape un deceniu, nimeni nu îmbătrânește), însă cunoașterea celuilalt și puterea care vine cu știința și cu controlul sunt motive recurente în opera regizorului-cult canadian. În „Scanners” (1981), un grup de telepați pot controla mintea și sistemul cardiovascular al altora și, în cazuri extreme, le pot face capetele să explodeze (cele mai violente jocuri mentale din „A Dangerous Method” măcar sunt mai blânde de atât). În „Dead Ringers” (1988), doi gemeni identici, ginecologi reputați, conviețuiesc în armonie până când o pacientă le perturbă simbioza, cu consecințe abominabile, pentru ei și pacientele lor. „The Dead Zone” (1983) e un film pesimist (tot fără efecte speciale) despre un clarvăzător: eroul poate prevedea necazurile din viețile altora, dar nu îi e la fel de ușor să îi convingă să le evite (ar putea să empatizeze cu psihanaliștii).

Lui Cronenberg i s-a reproșat că a făcut un film istoric clasic, după ce, la începuturile carierei, a fost acuzat că face horror ieftin. (Trebuie să fie o performanță în sine că i s-au atribuit două registre de kitsch opuse.) Numai că fundalul antiseptic (aici, ca în „Scanners” sau „Dead Ringers”) nu face decât să scoată în evidență microbii. E pace, apoi tânăra Sabina are o criză de isterie (redată de actrița de obicei conștientă de sine prin contorsionări puternice), apoi e pace iar. Cât despre distribuție – Michael Fassbender în rolul lui Jung, Keira Knightley în rolul lui Spielrein, Viggo Mortensen în rolul lui Freud – poate părea un semn de conformism, dar e cel puțin un comentariu acid la star-system-ul hollywoodian, unde personajele jucate de actori celebri își rezolvă traumele fără să-i mai sâcâie presiuni externe; oamenii care au venit să vadă cum Fassbender și Knightley rămân împreună au plecat frustrați.

Se poate spune că David Cronenberg e reacționar, dacă așa se numește practica de a-și înzestra protagoniștii cu cele mai vechi noțiuni universale despre confort și echilibru, ca mai apoi să-i sâcâie în punctele sensibile. În 1999, același an în care „The Matrix” le lua ochii spectatorilor cu efecte speciale inovatoare, Cronenberg arăta realitatea virtuală printr-un horror de modă veche: în „eXistenZ”, protagoniștii intră de bunăvoie într-o lume virtuală locuită de creaturi scârboase și devine evident, treptat, că mințile lor nu vor pluti neatinse asupra ei; integritatea lor fizică e amenințată; voiau să se implice în joc, dar nu până acolo. Ce era metaforic în „eXistenZ” e explicit în „A Dangerous Method”, și de data asta divertismentul care iese din zona de confort nu mai e un joc virtual, ci știința.

Ca o ultimă notă: teoriile lui Freud au pătruns în analiza academică (producând interpretări uneori obtuze ale operelor de artă) și au fost folosite să explice cum operează Hollywood-ul ca să împiedice progresul societății: ne sâcâie punctele sensibile și apoi ne livrează un final programat, cuminte, conform cu ideologia vremii, să ne împiedice să vedem clar. Dar, vedeți, Freud, Jung și Spielrein au avut toate discuțiile alea la începutul secolului, și societatea tot n-a progresat prea mult. (Mă gândesc acum din nou la spectatorii care au văzut că Fassbender și Knightley n-au rămas împreună și au ieșit din sală frustrați.)

 

(articol publicat în Film Menu #13 / decembrie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

A religiosa portuguesa (Portugalia-Franţa 2009, regie Eugene Green)

Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)

The Time That Remains (Marea Britanie – Italia – Belgia – Franţa 2009, r. Elia Suleiman)

35 Rhums (Franta – Germania 2008, r. Claire Denis)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s