[Review] : La piel que habito

La piel que habito (Pielea în care trăiesc)

 

Spania 2011

regie Pedro Almodóvar

scenariu Pedro Almodóvar, după un roman de Thierry Jonquet

imagine José Luis Alcaine

montaj José Salcedo

muzică Alberto Iglesias

cu Antonio Banderas, Elena Anaya, Jan Cornet, Marisa Paredes

 

 

de Roxana Coţovanu

 

Comunicatele de presă despre cel mai recent film al lui Almodóvar îl prezintă ca fiind un thriller cu accente horror. Însuși regizorul îl numește un horror fără „țipete și sperieturi”. Deși descrierea nu e greșită, aceasta poate induce ușor în eroare prin faptul că omite o trăsătură esențială a filmului: e plin de autoironie și de umor. Ba mai mult decât atât: văzut în ansamblu pare, mai curând, o mare, elaborată și inteligentă farsă a spaniolului.

Niciun spectator nu o să se sperie până la capăt, nimeni nu o să fie profund șocat nici în cele mai dure/ neașteptate momente din „La piel que habito”. Asta, după ce și-a dat seama în ce cheie trebuie citite lucrurile; în prima parte a filmului, nu prea avem cum să o facem: vedem un Antonio Banderas-opac pe post de chirurg plastician care face experimente pe pielea unei frumoase tinere (Elena Anaya, la fel de opacă) închisă în vila-clinica lui privată; încă nu se știe nimic despre personaje, vedem doar un Pygmalion și creația sa îmbrăcată într-un costum mulat de culoarea pielii, ținută într-un mediu steril, departe de orice contact cu vreo altă ființă umană; nu avem cum să intuim că e vorba, mai degrabă, despre Frankenstein și de creatura sa. Curând, însă, începe seria revelărilor și divulgărilor – sau, să le spun mai bine, nenumăratelor surprize și întorsături de situație?  – care debutează în sine într-un mod amuzant, cu un personaj îmbrăcat într-un costum de tigru, apărut de nicăieri, pus să dea drumul celor două flashback-uri construite cât să ne amețească bine, suficient de bine cât să ne și lumineze în cele din urmă. Mai există și o destăinuire a servitoarei casei care se dovedește a fi, în cel mai pur stil telenovelistic, mamă a doi fii care nu știu de legătura lor de sânge (sunt făcuți cu tați diferiți), unul bogat, celălalt sărac, unul ajuns doctor, celălalt ajuns să înfunde pușcăriile; destăinuirea (fără să fie exploatată printr-un flashback, așa cum ne-am fi așteptat) nu numai că pare să ne tragă cu ochiul semnalând faptul că avem, totuși, în continuare de a face cu un maestru al melodramei (așa cum ne vom convinge până la final), dar dă întregului film o doză de autoironie ce indică automat cheia în care trebuie citit; autoironia este esențială ca toată povestea să nu se bulucească în capul spectatorului. Sigur că nici filmele anterioare ale spaniolului nu sunt lipsite de această caracteristică, dar în timp ce în celelalte o dobândea ducându-și la extrem scenariile de telenovelă, aici lasă deoparte mecanismele genului care l-au făcut celebru și le folosește doar cât să dea savoare noului gen cinematografic de care e interesat; cu alte cuvinte, nu marșează atât pe melodramatism, cât pe ritmul în care își spune melodramatica poveste. În acest sens, maniera în care se joacă aici cu twisturile narative, cu flashback-urile, cu proporțiile lor, cu felul în care/când le introduce (un nivel întreg ce poate fi urmărit cu fascinație), nu are cum să nu aibă repercursiuni și asupra temelor pe care le pune la bătaie: povestea capată acea lejeritate care le cam lipsea „clasicelor” sale melodrame. Ceea ce nu numai că nu e deloc ușor, dar și face din el un film vioi și zglobiu, cum puține dintre filmele regizorului pot fi numite.

Pe o asemenea bază își construiește Almodóvar așa zisul thriller și așa se face că, deși filmul reia teme pe care regizorul le-a tot exploatat de-a lungul filmelor sale (identitatea sexuală, familia, răzbunarea, trădarea), acum sunt puse într-o lumină diferită. E drept că de această dată niciun personaj nu e tocmai uman sau tocmai cald, dar într-o asemenea construcție nici nu mai e loc de așa ceva. Și nici cazul, ba chiar e de preferat ca o demonstrație atât de complicată să fie făcută cu personaje schematice, simplificate.

Acum, rămâne la latitudinea spectatorului dacă gustă sau nu farsa propusă de un regizor care îl cam obișnuise cu o rețetă de la care nu se abătea. Juriul din acest an de la Cannes nu prea a făcut-o, preferând să încununeze cu Palme d’Or plictisitorul film al lui Terrence Malick. Cu toate păcatele care i se pot găsi, nu știu cine mă poate contrazice când zic că „La piel que habito” numai plictisitor nu e.

 

(articol publicat în Film Menu #13 / decembrie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

I’m Still Here (SUA 2010, regie Casey Affleck)

Misterios de Lisboa (Portugalia 2010, regie Raoul Ruiz)

Hadewijch (Franța 2009, r. Bruno Dumont)

Potiche (Franța 2010, regie François Ozon)

Sin retorno (Argentina, Spania 2010, regie Miguel Cohan)

Kaboom (SUA – Franţa 2010, regie Gregg Araki)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Un gând despre „[Review] : La piel que habito

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s