Din dragoste cu cele mai bune

[Review] : Din dragoste cu cele mai bune intenţii

Din dragoste cu cele mai bune intenţii

 

România – Ungaria 2011

regie, scenariu Adrian Sitaru

imagine Adrian Silişteanu, Mihai Silişteanu

montaj Andrei Gorgan, Adrian Sitaru

costume Mălina Ionescu

cu Bogdan Dumitrache, Nataşa Raab, Marian Râlea

 

 

de Andrei Luca

 

Cel mai recent film al lui Adrian Sitaru, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, urmărește evoluția discursului paranoid al personajului principal, Alex (Bogdan Dumitrache), revenit în orașul său natal odată cu aflarea veștii că mama sa (Natașa Raab) a fost internată în spital în urma unui atac cerebral. Pus în situația de a alege, tânărul nu poate decide cum este mai bine pentru bolnavă – să fie mutată la un spital dintr-un oraș mai mare, unde competența doctorilor l-ar asigura de un diagnostic corect și de un tratament medical corespunzător sau să rămână în spitalul din oraș, unde mama lui este înconjurată de prieteni, iar medicii sunt cunoștințe de familie? Fiecare soluție prezintă avantaje și dezavantaje, iar balanța nu înclină niciodată decisiv în favoarea unei variante. Situația lui Alex – victimă a propriei tergiversări, dar și a valului de sugestii cu semn contrar – devine în final (momentul conștientizării dispariției părinților, mai devreme sau mai târziu) o bombă cu ceas al cărei cronometru se poate opri în orice moment, declanșând explozia.

Dublat în permanență de conflicte secundare (certurile amoroase dintre Alex și prietena lui – Alina Grigore), dar și de comic, scenariul își poartă abil personajul de la o stare cu semn negativ la o stare cu semn pozitiv. Însă în spatele fiecărei glume se află un resort care livrează, odată cu hohotul de râs, și o mică tragedie, o doză de tristețe care se așează ca un mic bemol și deformează ușor nota, dar care, în definitiv, umanizează și normalizează situația. În acest sens, este relevant exemplul femeii cu mască de iepure care apare pe afișul de promovare al filmului. Aici, Adrian Sitaru nu a lăsat nimic la întâmplare, întrucât ea nu este doar un pilon vizual puternic și o sursă de amuzament, ci și purtătoarea unei povești (a ajuns în același salon cu mama protagonistului, în urma unui accident de mașină care a desfigurat-o) și cea care, în ciuda dramei personale, îl liniștește pe Alex cu un „mergeţi acasă, că am eu grijă de ea”, spus pe un ton aproape matern, când acesta din urmă revine la spital în toiul nopții pentru a verifica dacă starea de sănătate a mamei sale este stabilă.

Experimentele cu camera subiectivă din „Pescuit sportiv” își găsesc o continuitate în actuala miză regizorală. Întregul film este o baleiere de la un unghi subiectiv la altul, o baleiere care însă nu ajunge niciodată în dreptul protagonistului, el fiind tot timpul cel ținut sub lupă.

Exploatarea potențialului participativ al unghiului subiectiv depășește clasica discuție despre identificarea a două viziuni, cea a personajului și cea a spectatorului. În timpul vizionării, neavând încă tabloul complet, prima privire a protagonistului în cameră aproape că te intrigă, creează o tensiune extradiegetică suplimentară care se epuizează complet abia după câteva secvențe bune. Acest mic inconfort care, în final, se transformă în bucuria descoperirii unei mize regizorale îndrăznețe are rolul de a te mai lega cu încă o centură de scaunul sălii de cinematograf, întrucât firul narativ este concurat de evoluția decupajului, a cărei semnificație ți se descoperă treptat. La acest fapt, se adaugă curiozitatea care apare vizavi de identitatea privitorului și bucuria de a ți se confirma că privești prin ochii personajului pe care îl aveai și tu în cap. Uneori, însă, așteptările îți sunt înșelate, un exemplu în acest sens fiind scena în care Alex intră pentru prima oară în salon. Îngâmfarea că, în sfârșit, ai prins mecanismul jocului se spulberă când observi că unghiul subiectiv din care este văzută intrarea lui Alex nu este al mamei, ci al pacientei din patul de lângă.

Deși filmul este un mozaic de unghiuri subiective, Alex văzut de ceilalți rămâne același, iar impresia pe care ți-o faci despre el din toată această reflectare poliedrică este unitară: prin ochii oricărui personaj te-ai uita, tendința de a exagera a protagonistului (uneori tolerată și scuzată de originea nobilă, alteori sancționată de celelalte personaje) este prezentă. Poate de aici, dar și din substratul autobiografic al regizorului-scenarist vine nevoia imperioasă din final (revenirea lui Alex la București și teama de a răspunde la telefon) de a scuza deranjant de direct reacțiile exagerate ale protagonistului și de a explica încă o dată că manifestările sale considerate a fi deplasate sunt făcute din dragoste și cu cele mai bune intenții.

 

(articol publicat în Film Menu #13 / decembrie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

Drei (Germania 2010, regie Tom Tykwer)

Animal Kingdom (Australia 2010, regie David Michod)

Drive (SUA 2011, regie Nicholas Winding Refn)

Film pentru prieteni (România 2011, regie Radu Jude)

Kinatay (Filipine 2009, regie Brillante Mendoza)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s