A Torinoi lo

[Review] : A torinói ló

A torinói ló (Calul din Torino)

 

Ungaria 2011

regie Béla Tarr, Ágnes Hranitzky

scenariu László Krasznahorkai, Béla Tarr

imagine Fred Kelemen

muzică Mihály Víg

cu János Derzsi, Erika Bók, Mihály Kormos

 

 

de Cristina Bîlea

 

„Calul din Torino” („A torinói ló”) este un film pentru cei care nu îşi imaginează Apocalipsa ca pe un sfârșit violent și terifiant, ci ca pe o stingere treptată, o deprimare mută, care se infiltrează în tot ce e viu.

Cea mai recentă producție al lui Béla Tarr se pare că va fi și filmul care îi va încheia cariera, deoarece cineastul maghiar se teme că de aici înainte nu ar face decât să se repete. Într-adevăr, după cele două ore și jumătate de scufundare într-o lume monocromă, cu totul lipsită de speranță, e greu de conceput că cineva ar mai putea face vreodată film, că mai este ceva de spus. „Calul din Torino” este considerat a fi miezul operei sale cinematografice, o șlefuire până la esențe a cinemaului, proces pe care Béla Tarr îl duce poate prea departe, ultimele scene ale filmului aducând nefericit de mult cu o piesă de teatru filmată.

Filmul are ca sursă de inspirație întâmplarea care a marcat începutul demenței filosofului german Nietzsche: în 1889 la Torino, acesta asistă la biciuirea unui cal pe care îl protejează cu trupul său de furia stăpânului, își pierde cunoștința și apoi înnebunește, petrecându-și ultimii 10 ani de viață în tăcere. „Nu știm ce s-a întâmplat cu calul”, ne spune naratorul din prologul filmului, iar Béla Tarr pare să reconstituie din imaginație viața animalului și a stăpânului lui. „Calul din Torino” se raportează prea puțin la istoria personală a lui Nietzsche, în schimb este îmbibat de ideea unui Dumnezeu mort, absent.

Acțiunea se petrece într-un loc izolat, la momentul povestirii răscolit de un vânt puternic, care nu încetează niciun moment. Pe parcursul a șase capitole, corespunzătoare a șase zile consecutive, se relatează povestea lui Ohlsdolfer, a fiicei sale și a calului lor. În fiecare zi, fata se trezește, îl ajută pe tatăl său să se îmbrace (el are o mână de care nu se poate folosi), aduce apă de la fântâna de lângă casă, fierbe doi cartofi pe care îi mănâncă amândoi la prânz, apoi își petrec restul zilei în mare parte uitându-se pe fereastră. Când vine seara se culcă, iar dimineața o iau de la capăt. Camera, neliniștită și iscoditoare în secvența de început a întoarcerii acasă a lui Ohlsdolfer, intră în ritmul casnic al celor doi și le urmărește cu răbdare activitățile zilnice, în cadre extrem de lungi, caracteristice lui Béla Tarr. Lentoarea camerei, împreună cu muzica gravă, obsedantă a lui Mihali Vig transformă repetitivitatea existenței lor într-un fel de ritual. Micile evenimente ce rup din loc în loc această monotonie vin să anunțe o catastrofă a cărei natură sau cauză ne rămân ascunse, dar care ne tulbură: calul refuză să mai tragă căruța, iar apoi renunță să mai mănânce sau să mai bea apă, un bețiv vine să cumpere palincă și vorbește în dodii despre decăderea din drepturi a ființei umane, fântâna seacă într-o singură noapte, după ce bătrânul și fiica sa sunt vizitați de un grup de țigani.

Rămași fără apă, cei doi își fac bagajele, iau calul și pleacă, dar după câteva momente în care dispar în spatele dealului de lângă casă, se întorc la fel cum au plecat. De aici, speranța se stinge cu totul și se naște ideea terifiantă, sugerată în prealabil de repetiția înnebunitoare a muzicii și a sunetelor vântului, că ei nu au unde să se ducă pentru că nu mai există nimic altceva în afară de ceea ce vedem pe ecran. Lumea exterioară a dispărut, iar cei doi sunt claustrați undeva în afara timpului. Bătrânul descarcă bagajele, iar camera se apropie încet de figura impasibilă și, în același timp, plină de groază a fetei, care privește în gol pe fereastră. Atenția pe care cineastul o acordă chipurilor vine parcă să spargă impenetrabilitatea cu care își înzestrează personajele. Cu toate că le privim poate minute în șir, expresiile fețelor nu trădează nimic, umanismul lor explodează prin comparație cu lumea exterioară, crudă și indiferentă în fața suferinței.

După încercarea nereușită de evadare, filmul devine previzibil și demonstrativ. Următoarea noapte și-o petrec în întuneric, deoarece încercările lor de a aprinde lampa sunt zadarnice. Problema nu este întâmplarea în sine, ci faptul că personajele, până acum tăcute și maiestuoase, verbalizează tot ceea ce se întâmplă pe ecran („S-a stins!”, „Acum s-a stins și cărbunele.”), creând un efect teatral supărător. Imaginea se mai deschide încă o dată pentru a-l arăta pe Ohlsdolfer mușcând dintr-un cartof nefiert și îndemnând-o pe fiica sa să continue să lupte: „Trebuie să mâncăm.”, subminând astfel forța superioară a imaginii, care conduce atât de frumos filmul până aproape de final.

 

(articol publicat în Film Menu #13 / decembrie 2011)

 

 

Alte review-uri Film Menu:

A Dangerous Method (SUA – Germania – Canada – Elveţia 2011, regie David Cronenberg)

Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)

A l’origine (Franţa 2009, regie Xavier Giannoli)

Metrobranding (România 2010, regie Ana Vlad, Adi Voicu)

Go Get Some Rosemary (SUA – Franţa 2009, regie Ben şi Joshua Safdie)

 

Cineclub Film Menu

Download Film Menu

Sondaj

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s