[Cineclub Film Menu]: Soy Cuba

Soy Cuba

URSS – CUBA, 1964

regie Mikhail Kalatozov

imagine Sergei Urusevskiy

scenariu Evgenii Evtushenko și Enrique Pineda Barnet

sunet Vladlen Sharun

muzică Carlos Fariñas

montaj Nina Glagoleva

*Filmul Soy Cuba (URSS – Cuba 1964, realizat de Mikhail Kalatozov) rulează marți 21 ianuarie, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu, fiind subtitrat în limba engleză. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Raluca Durbacă și de Oana Ghera. Intrarea liberă. *

Soy-Cuba-2

de Raluca Durbacă

“Nu cred că există țară în lume, inclusiv în rândul țărilor aflate sub dominație colonială, unde colonizarea economică, umilința și exploatarea s-au manifestat mai pregnant decât în Cuba, în parte din cauza politicilor adoptate de țara mea în timpul regimului Batista. Am fost de acord cu proclamația pe care Fidel Castro a făcut-o în munții Sierra Maestra, când a cerut, în mod justificat, dreptate, tânjind după eliminarea corupției din Cuba. Voi merge chiar mai departe: până la un anumit punct e ca și cum Bastista era încarnarea unui număr de păcate comise de către Statele Unite ale Americii. Acum va trebuie să plătim pentru acele păcate. În ceea ce privește regimul Batista, sunt de acord cu primii revoluționari cubanezi. Acest lucru este clar.”[1]

Declarația de mai sus este extrasă dintr-un interviu pe care președintele John F. Kennedy i l-a acordat jurnalistului Jean Daniel în 24 octombrie 1963, la trei ani după embargoul impus de SUA Cubei și la doi ani după invazia eșuată din Golful Porcilor, în care același John Kennedy a încercat să răstoarne regimul proaspăt instaurat al lui Fidel Castro. Declarația este și mai surprinzătoare în condițiile în care vine din partea președintelui unei țări acuzate în repetate rânduri de colonizare economică și culturală. Însă este o declarație care spune multe atât despre complexitatea politicianului John F. Kennedy, cât și despre superficialitatea cu care a fost împachetat, vândut și consumat Războiul Rece, o perioadă istorică în care diavolul se muta când de o parte, când de cealaltă a globului, în funcție de ideologia celui care construia mesajul.

Declarația lui Kennedy este cât se poate de precisă. Regimul lui Fulgencio Batista schilodise economic această mică insulă din Caraibe, unde analfabetismul și sărăcia erau în floare, în mare parte cu ajutorul Mafiei și a companiilor americane ce dețineau o bucată grasă din economia țării. Revoluția lui Fidel Castro a fost o mișcare de eliberare de sub dominația acestora și a adus reforme importante care au crescut nivelul de trai al populației, au scăzut rata de analfabetism și au relansat economia. Din păcate, pentru restul lumii „libere”, a fost o revoluție marxistă, deci nu putea fi susținută. Ca urmare a embargoului impus de SUA, Cuba a făcut eforturi extinse să se apropie de URSS. Bucuroși că au un vârf de lance în spinarea imperialistă a SUA, liderii URSS s-au grăbit să laude și să susțină modelul cubanez. „Soy Cuba”, regizat de Mikhail Kalatozov în 1964, este unul dintre rezultatele acestei fructuoase colaborări.

Realizat de Mosfilm și Instituto Cubano del Arte y la Industria Cinematográficos cu scopul de a construi o aură mitologică în jurul Revoluției Cubaneze și de a răspândi mesajul său în alte țări aflate într-o luptă de eliberare, fapt de care se fac vinovate și multe filme realizate la Hollywood fără a-și dezvălui atât de vădit intențiile, produse cu unicul scop de a crea legende în jurul unor fapte de curaj – și aici putem vorbi de la „Nașterea unei națiuni” (1915), al lui D.W. Griffith, până la recentul „Lincoln” (2012), al lui Steven Spielberg, trecând prin multele filme de gen sponsorizate de armata americană, precum „Pearl Harbor” (2001, r. Michael Bay) – „Soy Cuba” nu este altceva decât istoria romanțată a unei revoluții, o melodramă încapsulată în agitprop, însă este unul dintre cele mai ciudate și mai fascinante filme de propagandă produse vreodată. Inspirat și modelat după „Que viva Mexico!” (1931) documentarul neterminat al lui Serghei Eisenstein despre Mexic, „Soy Cuba” a fost respins atât de poporul cubanez, cât și de cel sovietic, încă de la lansare, fiind acuzat de formalism și lipsă de etică. Ca urmare a acestui lucru, a fost pus pe raft și dat uitării timp de 30 de ani până când a fost redescoperit, în 1992, și primit cu laude de către critici de film, cineaști și cinefili, deopotrivă bucuroși că pot lăsa Războiul Rece în urmă și că pot discuta liberi despre film fără teama de a fi acuzați că fie sunt comuniști, în cazul vesticilor, fie sunt anti-comuniști, în cazul celor din fostul bloc sovietic.

Acuzațiile de formalism, aruncate, de altfel, și lui Eisenstein și avangardiștilor sovietici în epoca stalinistă, par controversate în condițiile în care filmul a fost realizat într-o perioadă de dezgheț estetic, post-stalinist, în care rigorile stricte ale realismului socialist fuseseră date la o parte pentru a face din nou loc ambițiilor și esteticii avangardiste ce propulsaseră cinemaul sovietic într-o poziție de lider în anii ’20. Însă chiar și în lumea orwelliană a imperiului sovietic, acestea se susțin. Nivelul ideologic din „Soy Cuba” se prăbușește în primul rând în fața stilisticii alese de Kalatozov și în al doilea rând în fața încărcăturii meodramatice a celor patru povești care alcătuiesc filmul.

Astfel, prima poveste prezintă fața hidoasă a caracatiței imperialiste americane și a reprezentanților săi, veniți să se bucure de cazinourile și bordelurile Cubei, care refuză însă să vadă mizeria vieții de zi cu zi a oamenilor pe care îi exploatează. Tinere fete stau înșirate la bar ca bucăți de carne în vitrine, așteptând să fie „consumate” de o mână de americani grotesc portretizați, în timp ce în fundal un tânăr cântă înconjurat de statui ale unor idoli. În cea de-a doua poveste, un țăran ce află că plantația lui de trestie de zahăr stă pe o bucată de pământ vândut companiei americane United Fruit adoptă tehnica „pârjolirii pământului”, dându-și singur foc la plantație înainte să cadă în mâna capitaliștilor. A treia poveste prezintă asaltul asupra Palatului Prezidențial din Havana, din 1957, și tragica moarte a unui student marxist care înfruntă tunurile de apă ale armatei lui Batista și moare de mâna șefului supraponderal al Poliției, în timp ce a patra poveste prezintă momentul formării armatei de guerillă a lui Fidel Castro în munții Sierra Maestra, personificată printr-un țăran care își pierde copilul într-un bombardament comandat de Batista și care își câștigă locul printre soldați omorând un om și capturându-și singur propria armă. Este poate de înțeles de ce aceste portretizări melodramatice ale unei revoluții mult prea recente și prea dureroase i-au indignat pe cubanezi, așa cum este de înțeles de ce viziunea romanțată și lirică a unei revoluții marxiste de succes i-a nemulțumit pe sovieticii care sperau ca filmul să îndemne și alte popoare la luptă.

Deși Kalatozov îi face numeroase reverențe lui Eisenstein în acest film, „Soy Cuba” este mai degrabă melancolic și nu are nimic din forța, ritmul și capacitatea de indignare pe care o au filme ca „Greva” (1924) sau „Crucișătorul Potemkin” (1925), la care Kalatozov face, de altfel, trimitere directă în secvența luării cu asalt a Palatului Prezidențial din Havana, inclusiv prin filmarea revoluționarilor coborând treptele palatului pentru a înfrunta armatele lui Batista. Mult-hulitul formalism intervine în opțiunile estetice ale lui Kalatozov și ale operatorului Sergei Urusevsky, alături de care Kalatozov a filmat cele mai apreciate filme ale sale, „Zboară cocorii” (1957) și „O scrisoare care nu a fost trimisă niciodată” (1959). Filmul are foarte puțin dialog, predominantă fiind muzica non-diegetică și voice over-ul narat în limba spaniolă, în care o voce feminină, personificarea Cubei, își recită amărăciunea în cuvinte scrise de poetul sovietic Evgenii Evtushenko. Mizanscena, însă, este de cele mai multe ori hipnotizantă. Printr-un balet al camerei care se poate regăsi mai apoi în filmele lui Theodoros Angelopoulos (strict prin felul în care camera urmărește un personaj pe care îl părăsește după un timp pentru a urmări un altul, totul într-un singur cadru secvență), Kalatozov te invită să aluneci într-o Cuba expresionistă, filmată din unghiuri ascuțite, într-un chiaroscuro puternic, în spații distorsionate prin lentile cu unghiuri largi și filmări hand-held în care camera plonjează de pe acoperișul unei clădiri direct în apa unei piscine. Stilul vizual este atât de puternic, încât înghite cu totul mesajul politic, ceea ce este de neacceptat, chiar și în Uniunea Sovietică reformată post-stalinistă. Deși mitologizant, romanțat și prea liric pentru inimile înfierbântate și nerăbdătoare ale revoluționarilor, „Soy Cuba” este unul dintre cele mai curajoase și mai fascinante documentare făcute vreodată, o odă închinată avangardiștilor sovietici, un film care merită studiat pe îndelete.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s