[Review]: Boxing Gym

Boxing Gym

SUA 2010

regie Frederick Wiseman

imagine John Davey

montaj Frederick Wiseman

sunet Christina Hunt, Frederick Wiseman

 

boxing-gym_71

 

 

de Anca Buja

 

„Boxing Gym” nu este un film despre box, chiar dacă se întâmplă într-o sală de box, ci e o meditaţie asupra violenţei, subiect care l-a preocupat întotdeauna pe Wiseman. Sala de box, un garaj amărât care ascunde o întreagă lume, este proprietatea lui Richard Lord, un fost boxer profesionist, pasionat, care munceşte cot la cot cu angajaţii săi. Aici se adună tot felul de oameni: copii care visează să devină Tyson, foşti jucători profesionişti deveniţi antrenori, femei care vin cu bebeluşii după ele sau bărbaţi în vârstă care vor să-şi îndeplinească un vis din tinereţe. Lord îi primeşte pe toţi cu braţele deschise, iar ei se integrează imediat în universul bine organizat al sălii. După ce ne familiarizăm cu spaţiul, cu modul în care funcţionează sala, cu exerciţiile urmărite cu interesul unui om preocupat de box, ajungem să avem acces şi la oameni. Poveştile lor sunt elemente care sparg senzaţia de autosuficienţă a acestei lumi şi ne amintesc că oamenii ăştia au o viaţă dincolo de sala de box, o viaţă de care cei mai mulţi vor să scape venind aici.

Ritmul acestui microunivers este redat prin sunetul pregnant şi montajul alert, dar foarte precis. Wiseman încearcă să rămână fidel personajelor, să nu le deformeze, dar nu se mulţumeşte doar cu rolul de observator. Camera nu interacţionează cu oamenii observaţi, chiar dacă aceştia sunt conştienţi de prezenţa ei, iar regizorul nu recurge la interviuri sau la voci din off pentru a-şi activa prezenţa. Preferă să rămână pasiv şi să-şi pună amprenta prin mijloace exclusiv cinematografice: prin felul în care decupează realitatea observată şi prin ritmul sau accentele pe care le creează la montaj. Wiseman este un autor, iar filmele sale reprezintă un construct din bucăţi de realitate observată.

În ceea ce priveşte structura, Wiseman mărturiseşte că este preocupat să manipuleze, să construiască momente încărcate de dramatism, dar asta nu înseamnă că refuză drama surprinsă. Filmul creşte, de la cadre scurte, frânturi de exerciţii sau poveşti şi ajunge spre final să redea un meci în ring sau discuţii mai lungi şi coerente. Nu contează bucăţile care compun întregul, ci mecanismul, felul în care funcţionează această sală de box condusă de Richard Lord. Figura lui este cea mai pregnantă, iar el este singurul personaj care se conturează până la finalul filmului. „Boxing Gym” pare să aibă aceeaşi structură pe care o avea şi filmul anterior al lui Wiseman, „La danse: le ballet de l’opera de Paris” (2009). Amândouă urmăresc o lume orchestrată de cineva – Lord şi directoarea artistică a operei sunt un soi de matcă fără de care stupul ar deveni dezorientat (această comparaţie o foloseşte Wiseman însuşi în „La danse”, introducând câteva cadre cu un apicultor care scoate mierea din faguri undeva pe acoperişul Operei din Paris).

Paradoxal, într-un spaţiu organizat, unde violenţa este ea însăşi un scop, oamenii sunt mai liniştiţi şi mai prietenoşi ca oriunde. Poveşti crunte despre violenţa reală, din lumea exterioară, pătrund şi în acest loc în care, pe lângă dorinţa de a boxa cât mai bine, fiecare pare să se descătuşeze şi să se lupte cu propriii demoni. Spre finalul filmului, după secvenţa în care Lord discută cu unul dintre cei pe care-i antrenează despre un incident care a avut loc într-o şcoală (unde câţiva elevi au fost împuşcaţi de un tânăr), Wiseman alege să adauge o secvenţă în care un bărbat şi o femeie exersează într-un ring de box. Discuţia are loc într-un moment aglomerat al zilei, iar cei doi abia se aud în vacarmul sălii, spre deosebire de secvenţa luptei unde nu se aud decât respiraţiile sacadate ale celor doi. Deşi în interiorul aceluiaşi ring, bărbatul şi femeia se luptă separat, fiecare cu propriul său adversar imaginar. Wiseman îi urmăreşte când pe unul, când pe celălalt. Le filmează picioarele, mâinile, interesat parcă doar de acurateţea cu care îşi execută fiecare mişcările. În spatele lor se văd pereţii plini de postere, fotografii, şi picturi, toate cu referire la box. Printre imagini remarcăm portretul stângaci care-l reprezintă pe Richard Lord tânăr – îl putem recunoaşte datorită codiţei împletite care-i atârna şi atunci pe spate. Imaginile sunt reprezentarea lumilor şi a posibilităţilor care se deschid în această mică sală de box şi trimit cu gândul la cadrele fixe – un soi de vederi cu cerul la răsărit şi apus sau cu oraşul şi blocurile, pe care Wiseman le foloseşte la începutul, mijlocul şi finalul filmului. Acest gen de cadre revin în majoritatea filmelor sale, iar intenţia este de a arăta faptul că lumea descrisă, în acest caz sala de box, este una de sine stătătoare care funcţionează după propria ei temporalitate.

(articol publicat în Film Menu#12)

 

Alte review-uri Film Menu:

Argo (SUA 2012, regia Ben Affleck)

Skyfall (Marea Britanie – SUA 2012, regia Sam Mendes)

Toată lumea din familia noastră (România 2012, regie Radu Jude)

Take Shelter (SUA 2011, regia Jeff Nichols)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s