[Review] : Restless

Restless (Suflet neliniștit)


SUA 2011

regie Gus Van Sant

scenariu Jason Lew

imagine Harris Savides

montaj Elliot Graham

sunet Leslie Shatz

costume Danny Glicker

cu Henry Hopper, Mia Wasikowska

 

 

 

de Iulia Alexandra Voicu

Enoch Brae (Henry Hopper), un adolescent care își ocupă timpul mergând la înmormântările unor oameni necunoscuți, și Annabel Cotton (Mia Wasikowska), o tânără ce amintește ca înfățișare de Jean Seberg cu tunsoarea ei pixie, suferindă de un cancer incurabil, se îndrăgostesc.

Am mai văzut filme cu prima iubire din viața unor adolescenți, cu frumusețile dulci inerente, ba chiar și unele în care, la sfârșit, unul moare și, desigur, lasă celuilalt ceva frumos, life-changing. Din păcate, diferențele dintre „Restless” și celelalte povești cu subiect asemănător nu țin decât de ordinul atmosferei, al imaginii, al jocului actoricesc oarecum reținut  (conform cu personajele reținute), adică mai mult de formă; nu e nimic nou în maniera de tratare a subiectului și nimic prea profund în atitudinea pe care filmul o propune.

Annabel și Enoch se îmbracă „din dulapul bunicii”, sunt doi hipsteri iubitori de retro, care arată adorabil jucând badminton în slow-motion, pe coverul după Edith Piaf al celor de la Pink Martini; el îmbrăcat cu un cojoc, iar ea elegantă, cu o pălărie à la anii ’20 și mănuși din dantelă albă. La fel de adorabil cum arată venind spre casă, după prima lor noapte împreună în cabană, după noaptea de Halloween, ea în kimono-ul înflorat de gheișă, cu pantofiorii ei argintii și o pătură deasupra, el costumat chiar în uniforma de kamikaze a prietenului său imaginar. Întregul aspect al filmului, de la low-key lighting – lumina naturală caldă, tomnatică, tonurile mieroase -, la marourile calde care predomină, e unul parcă stilizat în tendința vintage. Regizorul declară pentru collider.com că scenaristul a gândit cumva anacronic povestea (vezi și jocul pe care Enoch îl joacă cu Hiroshi – Battleship -, care se juca prin anii ’50, ’60-, vezi lipsa celularelor, a computer-elor în interacțiunea dintre cei doi adolescenți), dar aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a da senzația de timelessness și nici nu dau filmului un efect apropiat de senzația de moment-dilatat-între-doi-îndrăgostiți, în genul Noului Val Francez, după cum tot Gus Van Sant spune că i-ar fi fost direcția. Oricât ar pompa muzică indie-soft Danny Elfman, pe aceeași direcție, și oricât de bine a plasat camera Harris Savides pe amorsa buruienilor din câmpul în care cei doi aleargă ținându-se de mână, filmul nu naște vreo emoție pe care un film de gen cu iubire adolescentină n-o poate naște. Subtilitatea e doar una de suprafață.

Mi-e greu să afirm că povestea e simplă  (deși Gus Van Sant afirmă că el a fost atras de simplitatea poveștii) și zic mai degrabă că e una banală, care nu aduce nimic nou sau interesant la nivel de narațiune. Premisa pare potrivită dezvoltării unei altfel de lumi, cu personaje interesante prin ciudățeniile lor.  Numai că e deranjant că personajele par croite iar cusăturile acestora sunt lăsate la vedere. E prea evidentă intenția de a avea personaje speciale, cu o lume neapărat aparte și această intenție dă naștere prețiozității. Aflăm pe parcurs motivul pentru care Enoch e obsedat de participarea la înmormântări (printr-un dialog de tip expozitiv), iar  moartea părinților de care auzim povestindu-se funcționează drept cauză pentru efectul de „personaj special”, iubitor de înmormântări: autoînsingurarea și furia mocnită ale lui Enoch, prietenul său imaginar – fantoma japoneză Hiroshi -, reținerea lui în a construi relații interumane și violența de care dă dovadă la școală plus exmatricularea (eveniment de care aflăm, atât noi ca spectatori, cât și Annabel,  ca să mai avem un alt strat explicativ al comportamentului lui Enoch).

Cei doi tineri actori au farmec împreună și se dovedesc capabili să redea naturalețea trăirilor lor adolescentine, cu timiditatea și candoarea de rigoare. Mia Wasikowska e jucăușă din priviri și zâmbete timide, iar Henry Hopper pare potrivit, cel puțin vizual, pentru a sugera adolescentul ciudățel, singuratic, dark, dar și drăgălaș, când prietenul său fantomă îl ia la întrebări despre prima noapte petrecută cu Annabel.

„Restless” nu reuşeşte să fie mai mult de un „Love Story” (r. Arthur Hiller, 1970), mai elegant datorită stillizării lui Gus Van Sant și sunând mai interesant doar pentru că personajele par aduse din lumi stranii, eventual imaginare. E un film care are pretenția să fie cool, dar care nu reușește nici măcar să facă un date la morgă să pară mai puțin conservator decât cel petrecut clișeistic pe o bancă în parc.

(articol publicat în Film Menu#14, martie 2012)

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s